Intru în casa cuvintelor

Era ca o minge!
Intra în poartă,
împinsă de adversari

dar şi de coechipieri.

Era ca o poveste
a omului dirijat...
Se ducea unde-l trimiţi
fără să ştie altceva.
În copălărie mă speria gândul
că trebuie să execut ordinele
copiilor mai mari.
Mă răzvrăteam,
nu făceam nimic fără să-mi placă,
fără să fiu mântru
pentru ce am făcut.

Acum sunt un copil mare
şi-n aceeaşi postură
mă interesează lucrurile plăcute,
ce se ţin de mine ca o umbră.
Îmi urcă pe umeri,
o port până la poarta ta,
îmi calc peste îndărătnicie
şi intru-n casa cuvintelor
şoptite,
neauzite de nimeni,
mă strecor sub piele...

Llelu Nicolae Valareanu