vineri, 18 mai 2012

UN TESTAMENT DE SUFLET – JURNALUL UNEI METAFORE

Fiecare om are câte o comoară ascunsă pe undeva, prin cămările sufletului. Dar, când e vorba de inima unui părinte sau bunic, comoara preţuieşte cât viaţa. Există o asemenea comoară, păstrată în suflet?
EȘ: Da, imaginea bunicii mele de la țară este vie și acum în memoria mea afectivă. Parcă o văd, îmbrăcată în portul popular, cu Ia albă minunată pe care curgeau motive geometrice colorate, amintind de floarea-vieții, de minunățiile ce le țesea la Războiul de țesut; dar cel mai bine mi-o readuce în minte mirosul de pâine și cozonaci poaspeți, scoți din cuptor...
Există momente de bucurie, de tristeţe, de oboseală. Au fost momente de slăbiciune, înclinând spre decizii neînţelepte?
EȘ: În călătoria mea cu – trenul iluziei – în care, evident, am și eu un loc rezervat, am mai luat decizii nu prea întelepțe, coborând în Halte Ostile...
Ce înseamnă pentru tine iubirea?
Iubirea, spunea cineva este starea cea mai înaltă de comunicare... Poate abia atunci, ne regăsim, putem găsi înțelesuri dintre rânduri, dintre sunete, în pauza lor, decriptând solfegiul după care putem apoi cânta...
Evident că Întotdeauna există  un cineva care face ca să crească și cealaltă aripă, aflată demult în muguri, așteptând doar un soare de primăvară, pentru a pocni în libertatea zborului.
Spre marea lumină, acolo ne îndreptăm, reconsiderându-ne, într-o clipă, întreaga viaţă efemeră, pe un curcubeu care apare după o ploaie de vară, ca să facă puntea dintre răsărit şi apus şi apoi să dispară... Marea Poartă sau necunoscuta chemare, dar care, mai devreme sau mai târziu, ne va fi prietenă de călătorie... Există o teamă faţă de acest drum? Ce părere ai despre moarte?
Moartea, pentru mine înseamnă Viață, chiar dacă pare antagonic... Moartea pentru mine este doar un prag peste care trebuie să trecem... ne oprim doar pentru a merge mai departe pe altă treaptă...
Poate doar aici în perimetrul nostru uman gândim așa: rău-bine, bucurie-tristețe, când, de fapt, ele sunt fațetele aceleiași monede, nu?
Am citit că numai morţii nu sunt trişti... Cum te vindeci de tristețe?
Evident că mai am și momente de cădere... nu pot fi Metaforă tot timpul, nu? Dar numai ieșind în natură, mă pot vindeca de tristețe, sau uneori o pun în vers, atunci când cuvintele nu mai au stare și se aștern singure pe foaia albă...
De undeva, de departe, se aude zgomotul prăvălirii valurilor... La mal, o barcă te aşteaptă. Te va conduce într-o altă lume. Eşti pregătită să laşi totul în urmă ca să poţi îmbrăţişa un alt destin, fără să te uiţi înapoi, o clipă?
Pentru că întreaga viață, mi-a plăcut să explorez, să caut, să descopăr, să înțeleg... Nu cred că mi-ar fi teamă de necunoscut. De regulă, oamenii se sperie de schimbare tocmai pentru că le este teamă de necunoscut, nu?
Sunt oameni care îşi fac planuri de viitor, alţii se lasă în voia timpului, preţuind ceea ce le este dat. Tu?
Până acum câțiva ani, mi-am făcut planuri de viitor... Dar după ce universul s-a îndurat de mine, trimițându-mi persoane potrivite, cărți potrivite, legate de întrebările mele existențiale, nu mai îmi fac planuri de viitor; mă bucur de ACUM, care poate cuprinde în el trecutul nostru viitor, nu-i așa?
Eşti sceptică faţă de oameni?
Am învățat să nu mai judec sau să pun etichete... Fiecare om care mă supără îl consider că-mi este necesar pentru trecerea a încă unui test, sau, de ce nu, poate că, este chiar reflexia mea...
Popasul tău este, de fiecare dată, aşteptat de prieteni. Există un dor de poezie şi cum a apărut la tine?
Le mulțumesc mult tuturor, dacă așa sunt percepută. Mă simt onorată! Poezia a trăit în mine în stare latentă, de pe vremea când colindam pădurile eminesciene  sau contemplam vrăjită râul care, cu atâta iubire, spăla pietrele de rău, încât acestea trimiteau mesaje aproape sonore...
Să pluteşti pe aripi de nemărginire… Unde ai vrea să fii în acest moment?
Îmi place muzica de orice gen, în special cea clasică. Valsul, evident, îmi place și poate nu neaparat că am o mamă nemțoaică, iar valsul era dansul rege... Dacă valsul m-ar purta spre înălțare, spre altă treaptă a scării pe care urc, de la apariție, chiar nu ar conta locația.
Un gând pentru prietenii Artei conversaţiei.
Îi iubesc pe toți, în egală măsură. Să nu uite, că pentru a menține parfumul florilor din suflet, trebuie să le mențină vii, picurând din roua dăruirii din iubire, zilnic, de dimineață, odată cu răsăritul soarelui, până la apus, când vor închide obloanele colorate, doar pentru a le redeschide dimineața următoare, mai proaspete.
Ce te inspiră?
Singura care mă inspiră este Natura; chiar dacă pare un șablon, așa este. Iubesc Mama-Pământ, de câte ori sărut, cu tălpile goale, roua de pe firele de iarbă; o iubesc la fiecare tril de pasăre care se bucură de fiecare zi, cu recunoștință, pentru viață; o iubesc, chiar și atunci, când vântul mă îmbrățișează, uneori, prea pasional sau când cerul îmi prelinge lacrimi în suflet...
O dragoste generoasă îşi are întotdeauna testamentul pregătit din timp, cel de suflet. Ce virtute specială deţine Katy şi pe care ar vrea să o lase moştenire, să dăinuie etern?
Mulțumesc, Eli! Mă simt copleșită. Sunt un om ca oricare,
nu dețin nicio virtute specială. Testamentul meu de suflet este „Jurnalul unei metafore“, care a apărut abia anul trecut (primul volum), iar acum, pentru că poemele mele curg, în continuare (și știi și tu, că orice poem are conștiință și-și cere dreptul la viață), am început să lucrez deja la al II-lea volum...
Cum te inspiră o floare şi ce simţi când eşti în preajma ei?
O floare este și ea un suflet; și ea are o poveste de viață; a fost și ea, întâi, o sămânță, pe care grădinarul a ținut-o în pumni, până a eliberat-o în pământul reavăn, care o aștepta pentru a germina, a crește cu privirea către același cer spre care ne uităm și noi și tot ce-i viu, nu-i așa. Mă inspiră povestea ei, vorbesc cu ea, o îngrijesc, iar ea-mi mulțumește, trimițându-mi culori parfumate pentru suflet.
Ce părere ai despre poezia iubirii care s-a scris în grupul Arta conversaţiei?
A fost un titlul foarte inspirat. Chiar, ce am fi fără Iubire? Nu toți suntem lumină din Lumină, iubire din Iubire. Cum ar putea respira Poezia, Muzica, Pictura, Arta, fără de Iubire? Eu zic că este singurul numitor comun, care ne poate transforma, care ne face mai buni... Și ce bine ar fi de-am judeca cu inima...
Care este cartea de căpătâi?
Chiar dacă pare ciudat, și oricine poate ar fi răspuns Biblia, pentru mine, datorită amestecului de culturi (mama nemțoaică și tata român), chiar dacă am fost educată în spiritul Credinței, pot spune, cu mâna pe inimă, că a fost Poezii de Eminescu. Prima carte descoperită în biblioteca tatălui meu; ajunsesem să dorm cu ea sub pernă și mă ajuta de câte ori eram străbătută de neliniști metafizice.
Care este persoana căreia simți să-i oferi mereu recunoștință?
Recunoștința mea merge spre bunicii de la țară care știau să trăiască în simplitatea țăranului și cu credință în tot ce făceau. Dar, evident, chiar dacă sunt recunoscătoare pentru familia ce mi-a fost dăruită, un loc esențial îl deține tatăl meu, pe care l-am pierdut de 15 ani, și îi simt și acum, lipsa. Era un om atât de sensibil, scria și el, dar din păcate doar după moartea lui am avut acces la ce a scris...
Rezonam, la fel, în diverse situații, iar sensibilitatea  și aplecarea spre poezie le moștenesc, sigur, de la el.
În „Jurnalul unei Metafore“ i-am dedicat o poezie de suflet:

             Gladiole în loc de cruci

            În cimitirul de pe deal,
            Crescut-au gladiole în loc de cruci...
            Acolo stă tata,
            Ce mereu m-așteaptă
            La candela aprinsă
            Ce nu se va stinge-n veci...
            Luminând mereu
            A spiritului cale
            Prin ale omenescului poteci.
            Oh, Tată drag,
            Văzut-am heruvimii
            Cum sufletul ți-l poartă!
            Văzut-am spirite acsunse
            Din arbore de genă
            Ce toate te-așteptau Acasă.
            Dar dintr-o dată,
            În cimitirul tot,
            Crescut-au gladiole în loc de cruci...
            S-au transformat în lumânări fecunde
            Eterni eoni, prin care lumina divină
            Le pătrunde.
            Așteaptă-mă Tată!
            Într-o zi o să ajung și eu Acasă...
Baţi la fereastra noastră cu versuri desprinse din poemele vieţii şi iubirii. Cu ce versuri ne încălzeşti sufletul, în acest moment?
Un fel de poezie-rugăciune:

          Dă-mi, Doamne, puterea de a ierta!
          Dă-mi, Doamne, mai multă suferință,
          Să nu mă rușinez
          Când cad în umilință!
          Dă-mi, Doamne, puterea
          Să pot ține echilibrul
          Acestui material perisabil...
          Să ies din menghina de gânduri
          A unui viu, în deplorabil,
          Ce dăinuiește, printre rânduri.
          Să nu mă atașez vreodat
          De tot ce-i omenesc, aiurea
          Și în materie sudat...
          Să las curată a inimi-ncăpere
          Unde iubirea o să crească
          Simţindu-i dulcea mângâiere
          A celei fără de condiţionare.
          Să pot folosi chiar ritul
          Cel plin de incantaţii.
          Să văd cu ușurinţă
          Ale minciunilor striații...
          Doar mă ajută să te știu,
          Să te cunosc mai bine,
          Să nu fie... prea târziu.
          Din tot ce-i rău, eu să fac bine!
O întrebare pe care ai tot aşteptat-o şi nu a venit… Care este?
„Ce cărți ți-au schimbat într-un fel viața, schimbându-ți viziunea asupra ei?“
După terminarea diverselor specializări la cursul A.N.A.T.E.C.O.R., mi-am aplecat atenția asupra
unor cărți care să-mi răspundă la întrebările care mă măcinau demult. Am citit multe cărți, de diverși autori:
Streinu, Omraam M.Aivanov, Dr. Eric Pearl, Eckhart Tolle, Donald Walsh. Ultimul mi-a devenit un fel mentor, iar ce spunea el, mi-a devenit ca un fel de deviză de viață:
„Fă din viața ta un dar. Amintește-ți mereu, că chiar tu ești darul. Fii un dar pentru oricine intră în viața ta și pentru oricine în a cărei viață intri”.
Pentru că Eminescu este Poezia vieții mele, vă dăruiesc un citat din poezia Icoană și privăz care m-a urmărit mereu în timpul călătoriei mele atemporale:

       „Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă
         De care nime-n lume, ah nimeni nu întreabă.
         Și am visat odată să fiu poet... Un vis
         Deșert și fără noimă ce merit-un surâs
         De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?
         Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
         D-eternă mângâiere... și blând să-i fie cântu-i.
         Acum... acum, visul văd bine că mi-l mântui.”

 Mulţumesc din suflet pentru acest interviu realizat de tine, Elisabeta-suflet minunat, care dăruiește, odată cu răsăritul de soare! Îţi mulţumesc pentru timpul acordat pentru acest interviu și că m-ai primit să cresc Floare în Grădina Ta minunată, alături de alte Suflete-Flori.
Călăuzită de Lumina Poeziei, ne luminezi mereu, iar la capătul fiecărui drum al tău, unde poposeşti pentru o clipă, sufletele-flori se bucură...
Cu drag, vă îmbrăţişez, prieteni din Arta conversaţiei,
Ecaterina Şerban

Îţi mulţumesc și eu.

Eli Gîlcescu



11 comentarii:

  1. Cronica unui interviu

    La noi, românii, fiecare a avut o bunică la ţară, înie albă, amintindu-şi mirosul de pâine și cozonaci poaspeți. Pentru bunicii de la ţară îşi manifestă şi Kati recunoştinţa. Ca orice muritor, şi Kati s-a urcat în trenul iluziei, cu loc rezervat prin metode clasice, atunci neexistd internet şi comenzi online.
    Nu ştim de ce, de multe ori a coborât în halte ostile, căutând iubirea, adică starea cea mai înaltă de comunicare. Kati nu a fost lăutar în iubire, ci notist („halea bobiţe”), cântând, măi să fie, numai după solfegii descrifrate. Dar nu era mai bine şi „după ureche”, la îndemnul inimii?
    Se aminteşte de libertatea zborului, cei doi fiind nu două păsări ce se întâlnesc, ci cele două aripi ale păsării unice ce simbolizează perechea.
    Eli întreabă de marea lumină spre care ne îndreptăm, ca termenii unui şir ce tind spre o limită finită, numită marea lumină.
    Kati e sigură că moartea însemnă viaţă, fiind doar o trecere dintr-o stare în alta, după mine amintindu-ne versurile cântate de Mărgineanu – „nu mai plânge Jane, plânsul te difornă; Jana nu e moarte, Jana se transformă”.
    Aşadar, moartea pentru Kati este doar un prag peste care trebuie să trecem... ne oprim doar pentru a merge mai departe pe altă treaptă...,
    Eli nu poate fi metaforă tot timpul, având şi momente de cădere („shut down”) atenuate sau eliminate prin ieşirea în natura mamă, adică realitatea înconjurătoare, dar totuşi un mediu antropic, fie şi numai cu domnia sa unic participant, ceea ce e mai greu.
    Şi altenativa e prezentă, respectiv refugiul în versuri, „atunci când cuvintele nu mai au stare și se aștern singure pe foaia albă” (noi am zice şi pe ecranul de editare, respectiv în documentul de salvat, că altfel...
    Eli nu se lasă păcălită uşor. Induce sentimentul prăvălirii valurilor, ameninţă cu barca ce ar trece o apă mare (numai Styxul să nu fie!) pentru împlinirea unui alt destin.
    Exploratoarea Kati îşi susţine cauza, plăcerea de a căuta, a descoperi şi a înţelege, fără teamă de necunoscut. De parccă „ar juca acasă”, Eli nu se lasă şi insistă pe dorul de poezie şi momentul de naştere a acestui dor. Aflăm că poezia a trăit în Kati în stare latentă, de pe vremea când colinda pădurile şi admira râul, cu pietrele albiei ce scoteau mesaje sonore (Eminescu - „fiind băiet păduri cutreieram..”; „râul, ramul..”).
    Eli trece, prin salt inteligemt, abil, la momentul şi locul valsului, încetinirii, pasiunii, intensităţii, înălţării, saltului spre necunoscut. Kati fandează spre fondul muzical de orice gen, în special cel clasic. Nu putea să nu îi placă valsul, cu aluzie şi la originea maternă germană, fără preferinţe asupra locului, dar lăsându-ne în expectativă asupra posesorului braţului de sprijin.
    Fiindcă soarta ne-a dat „Arta”, Kati îi iubeşte pe toţi cei îmbarcaţi la bordul navei noastre al cărei căpitan este chiar Eli, cerându-ne, inckusiv nouă, bătrânilor mateloţi, să păstrăm parfumul florilor din suflet, să trebăluim toată ziua (insomniacii şi noaptea) într-ale scrisului şi în alte îndeletniciri artistice.
    Pe Kati nu o inspiră decât natura, mama noastră. Îşi iubeşte „a treia planetă de la Soare”, sărutând-o cu tălpile goale, neuitând roua de pe firele de iarbă, trilurile păsărilor, vântul ce o îmbrățișează, cerul care îi prelinge lacrimi în suflet... Deşi se cinsideră un om ca oricare, fără virtuţi anume, noi credem că printre virtuţile sale sunt de iubitor de frumos, de mânuitor la Metaforei iubirii, de membru al echipajului navei, de poet al iubirii, de Om, de prieten şi sfătuitor al celor tineri.
    Niţu Constantin - Arta conversaţiei

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din nou, în clasă
      Am nimerit în clasă…, cu cartea şi caietul aşezat pe genunchi, dar atentă la dascălul meu, care îmi citea cronica unui interviu… Ascultam fascinată şi nici să notez, doar ascultam şi mă minunam de gândurile ce veneau înspre mine… Mă minunam şi mă gândeam la norocul meu, că va fi un scenariu, poate că un documentar sau de ce nu, un film… Doamne, voi fi vedetă sau star şi nu aveam toaletă; că mă vor chema la interviuri şi se vor face pariuri; cum voi arăta, pe ce barcă voi fi, pe ce muzici voi dansa… Prin faţa ochilor mei, se perindau toate întâmplările zilei, toate postările, interviul, iar pe Katy, o simţeam, de la distanţă, emoţionată… Eram ca prinsă în vârtejuri… Mi-aduc aminte că am mai trecut prin acestea, fiind filmată cu camera ascunsă şi fără ajutor… Şi eram smulsă din apele mele liniştite, din făgaşul meu şi aruncată peste stânci… Dar nimic din ce întrezăream că se va întâmpla, nimic nu se adeverea… Aveam să trăiesc clipele minunate, de bucurie, când el, Profesorul mă regăsea în limitele decenţei, cu calităţi, cu posibilităţi de perfecţionare… Şi toate câte s-au spus, au venit din iubire pentru artă… Am simţit căldura fiecărui cuvănt, care mi-a mângâiat fruntea, într-un grai blând, dar atât de convingător, încât fiecare gând a rămas amprentat în sufletul meu. Era atât de deschis Profesorul, în destăinuirea gândurilor lui, încât l-am privit, fără să clipesc, şi am început să-l îndrăgesc. Până şi inima i-am simţit-o alături de mine; o inimă bună şi o seamă de virtuţi care nu ar fi ieşit la lumină, dacă nu era acest interviu. Fără îndoială, că tot ce se întâmplă bun în noi, în viaţa noastră, se datoreşte întâmplării. Dar întâmplarea aceasta nu este întâmplătoare…
      Vă mulţumesc, D-le Profesor!
      Cu admiraţie, Eli Gîlcescu

      Ștergere
    2. Căpitane, eu sunt blând
      Ca un matelot de rând.
      Dar de vine vreo furtună
      Gândurile se adună
      Forţele se înzecesc
      În decorul cel grotesc
      Cu valuri ce vin din larg
      Până-n vârful de catarg
      Că aşa a fost să fie
      Tot mereu la datorie.
      Dar viaţa nu trece-n van
      Cu un aşa căpitan.
      Si in arta, vrei nu vrei,
      Cam vin si studentii mei...
      Dar de sunteti voi atente,
      Studentii sunt cam.. studente!
      Niţu Constantin

      Ștergere
  2. Referitor la poezia iubirii, scrisă în Arta conversaţiei, titlu foarte inspirat, Kati ne aminteşte că toți suntem lumină din lumină, iubire din iubire, poezia, muzica, pictura, arta, putând respira numai prin iubire, singurul numitor comun care ne poate transforma, care ne face mai buni...
    Educată în spiritul Credinței, crede că Biblia este cartea sa de căpătâi, neuitând poeziile eminesciene descoperite în biblioteca tatălui său, carte la care se reîntorcea când era invadată de neliniști metafizice. Tatălui i-a dedicat şi o poezie în „Jurnalul unei metafore”.
    Printr-o rugăciune, Kati îi cere Celui de peste vulturi puterea de a ierta (unii membri ai echipajului o mai luăm razna), mai multă suferinţă (eu nu o cer, că mi-o dă gratis), umilinţă (nu ne umilesc politicienii îndeajuns?), puterea de echilibru (de acord), puterea de a ieşi din menghina de gânduri (dar, ,,cogito, ergo sum”, aşa că nu ies), observarea uşoară a striaţiilor minciunii (ştiu că nu voi reuşi niciodată), transformarea răului în bine (cu toate cp legea contrariilor nu mă lasă).
    Kati încheie apoteotic, specificând că în timpul călătoriei sale atemporale a fost ghidată de versurile eminesciene (Icoană):
    ”Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă
    De care nime-n lume, ah nimeni nu întreabă.
    Și am visat odată să fiu poet... Un vis
    Deșert și fără noimă ce merit-un surâs
    De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?
    Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
    D-eternă mângâiere... și blând să-i fie cântu-i.
    Acum... acum, visul văd bine că mi-l mântui.”

    Felicitări Eli, felicitări doamnă Ecaterina Şerban, căreia mi-am permis să mă adresez în text cu Kati, aşa cum semnează şi cum i se adresează prietenii…
    Niţu Constantin - Arta conversaţiei

    RăspundețiȘtergere
  3. Mereu vrem să fim mai buni…
    Facem popasuri duhovniceşti din ce în ce mai rar sau numai când suntem la strâmtoare… Dar când le facem Dincolo de viaţă, revenirea ne aduce purificaţi şi înălţaţi spiritual, fiind gata oricând să oferim milostenie celor din jur… Poate că valoarea ei se află în gândul cel bun, în mâna întinsă, cu bucuria dăruirii…
    Ecaterina Şerban a lucrat în acest spirit, dăruindu-ne un zâmbet dimineaţa, un altul, spre prânz, iar seara ne-a dăruit iubire, speranţă… A făcut popasuri pe la ferestrele noastre şi acolo, a lăsat semnele ei.
    Astăzi, îi întoarcem gestul plin de candoare, cu o floare de neuitare… Eli Gîlcescu

    RăspundețiȘtergere
  4. Mereu vrem să fim mai buni…
    Facem popasuri duhovniceşti din ce în ce mai rar sau numai când suntem la strâmtoare… Dar când le facem Dincolo de viaţă, revenirea ne aduce purificaţi şi înălţaţi spiritual, fiind gata oricând să oferim milostenie celor din jur… Poate că valoarea ei se află în gândul cel bun, în mâna întinsă, cu bucuria dăruirii…
    Ecaterina Şerban a lucrat în acest spirit, dăruindu-ne un zâmbet dimineaţa, un altul, spre prânz, iar seara ne-a dăruit iubire, speranţă… A făcut popasuri pe la ferestrele noastre şi acolo, a lăsat semnele ei.
    Astăzi, îi întoarcem gestul plin de candoare, cu o floare de neuitare…

    RăspundețiȘtergere
  5. Mulțumesc din suflet Eli dragă! Tu ești Dar-ul pe care orice suflet este onorat ca să-l primească! Sunt onorată și copleșită de acest DAR pe care mi l-ai făcut! Şerban Ecaterina

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu mă pot despărți de voi fără a vă mai dărui ceva de ”Noapte bună”...
    Acum aș dori să mă retrag doar pentru-o clipă...până mâine
    când la dejun
    acelaș fel de care nu mă satur:
    Poezie pe Pâine...
    Vă mulțumesc încă o dată pentru aprecieri, mi-ați luminat ziua iar noaptea asta chiar dacă cerul este închis de nori...stelele se vor picta singure în numele Iubirii dintr-o Grădină cu minunate Flori...Katy

    RăspundețiȘtergere
  7. Şi de mângâieri ai nevoie, de un alt soi de iubire... S-o trăieşti într-o lume care să-ţi aparţină şi timpul să se oprească numai pentru tine, să-i mulţumeşti că exişti, că există şi altceva, că ceea ce simţi în acest moment este adevărata dragoste... Să-ţi fie bine! Prietenii tăi devotaţi, din Arta conversaţiei, te îmbrăţişează.

    RăspundețiȘtergere
  8. Şi pentru prima oară, te simţi puternică ca să înfrunţi orice şi pe oricine îţi stă în cale, ca să-ţi zădărnicească acest avânt spre fericire.

    RăspundețiȘtergere
  9. Că soarta e crudă uneori şi pentru fiecare rânduieşte lucrurile, dar nu le şi potriveşte... Şi atunci, a trebuit să încerci ce ţi-a fost rânduit, să aştepţi... Şi ai aşteptat mult până ai deschis o altă uşă şi acolo ai dat peste… Arta conversaţiei şi prietenii tăi de azi, de mâine, mereu.

    RăspundețiȘtergere