sâmbătă, 23 iunie 2012

PRIETENILOR MEI


- Prietenilor mei -

CV atipic

Origine sănătoasă

ultima sămânţă
rămasă uitată
necenzurată



Constantin Niţu:
 Ce asemănări şi deosebiri sunt între Rânca şi Hobiţa?

EG: Întrebările au venit… Îţi voi răspunde la toate... Dar întrebarea cu diferenţa şi asemănarea dintre Rânca şi Hobiţa mi se pare genială… O voi „exploata”… Merită… Numai tu erai în stare de a mi-o aşeza, exact, acolo, unde îmi e mai bine şi în ce mă reprezintă… Primul răspuns, nedetaliat, e ca diferenţa dintre „a avea şi a fi”.
Ambele se conjugă şi ambele ne „subjugă”… Este părerea mea şi mi-o asum... Hobiţa - într-o orbie spirituală, singuratică şi uitată, pierdută printre urmele palide ale dorului de înălţare, de sărut şi de tăceri – Rânca scăldată în arginţii strălucitori şi îmbuibaţi ai celor care nu vor ajunge vreodată la ultima limită a răbdării, care se vor tot mai sus, înălţaţi material, să ocupe un loc, dar numai vedere să aibă peste cei care plouă cu părere de rău, cu multă durere, încât nu mai pot să vorbească, nici capul să-l ţină sus… Hobiţa - iubire pentru iubire... şi din iubire, a scos tăcerea şi-n orgă de lumini, a înveşmântat-o, i-a dat formă şi a învăţat-o să trăiască, acasă. Rânca – aşezare pitorească, imagini ispititoare, de valoarea unui smarald imens, preschimbat în bănuţi zornăitori…

Constantin Niţu:
 Cum se înţeleg doljenii cu gorjenii în arte?
EG: Greu de răspuns… Poate că gorjenii între ei… Şi o fac foarte bine… Sau eu cu ei – şi mai bine… Am o legătură nevăzută, neştiută de ei… Le vizitez expoziţiile. Ultima, a lui Grigore Haidău – o expoziţie de caricatură, în cinstea zilelor oraşului Târgu-Jiu.

Constantin Niţu:
Care este secretul pe care îl păstrezi? Ni-l poţi destăinui?
EG: Sunt surprinsă… Mă văd în faţa sfintei spovedanii… Există în viaţa mea locuri tainice, sacre, o biserică numai a mea, virgină, unde îmi păstrez cele mai scumpe daruri ale vieţii mele, sufletul şi inima…
Cu ele cutreier lumea. Ele mă ajută să supravieţuiesc şi să fiu în compania prietenilor. Bogăţia mea sunt prietenii… Şi sunt mulţi pentru că eu sunt un prieten statornic… Dar faţă de suflet şi faţă de inimă, eu nu am avut niciun secret. Nu le-am trădat vreodată încrederea, dar nici ele. Ar însemna, acum, să le trădez secretul, când ele nu au vrut vreodată să se dezvăluie decât în faţa mea… Aşa că nu vă puteţi aştepta să le divulg. Ele răspund numai la anumite şoapte ale mele, numai la anumite chemări, numai atunci când simt că simt… Şi recunosc, le chem foarte rar… Cine ştie, neputând să mai îndure singurătatea, neascultând nici şoptirea, s-ar putea rătăci, coborând, urcând spre alte zări… Uneori, le simt ecoul rece şi le sărut, ca să le readuc lângă mine… Dar pentru cât timp…

Constantin Niţu:
Ce reprezintă pentru tine statuile lui Brâncuşi din parcul de la Târgu-Jiu?
EG: Au început să fie tot mai aproape de sufletul meu, şi mi-a venit aşa, poate că în urma unui vis ce mă ducea prin locurile lui sau poate că m-a izbit legătura dintre el şi urmaşii lui, o comunicare cu pământul şi cerul spre reînviere şi înălţare - Brâncuşi - cel care ne-a lăsat operele lui de artă modernă, cea mai de preţ moştenire pentru eternitate. Este drumul spre dimineţile cu răsărit de soare, pe care îl aşteptam în anii tinereţii, ca mai apoi, acelaşi drum să-l facem invers, spre un dulce şi liniştit apus.

Constantin Niţu:
 Care e cel mai cunoscut banc cu olteni?
EG: Trebuie să întreb un oltean. Nici eu  nu ştiu. Îl ştiu cel cu Arta conversaţiei… Celor fericiţi...
- Medicul meu a insistat să trec pe la dumneavoastră, spuse pacientul către psihiatru. Dumnezeu ştie de ce, deoarece eu am o căsnicie fericită, o slujbă sigură, mulţi prieteni, sunt iubitor de arte, membru în „ARTA CONVERSAŢIEI”, n-am griji...
- Aha, spuse psihiatrul, luându-şi carnetul de notiţe. Şi de când zici că ai senzaţia asta...
- De patru luni…
 (Niţu Constantin)


Antonella Mocanu:
 Dragă Eli, eşti o persoană generoasă, atentă cu cei din jurul tău, deschisă. Te implici cu tot sufletul în ceea ce realizezi şi ai întotdeauna un cuvânt bun pentru noi toţi. Ce primează, pentru tine în contactul uman, ce păstrezi tu de la cei care te înconjoară (suflete văzute sau nevăzute)?
EG: Ce frumoasă este întrebarea ta, Antonella. Parcă ai vrea să pătrunzi în grădina mea ascunsă şi să vezi dacă te regăseşti şi tu floare firavă, îmbobocită, dar atât de dornică de a se deschide tuturor. Îmi plac oamenii, mirosul lor natural, felul lor neprefăcut… Îmi plac oamenii încercănaţi de nesomnul iubirii; îmi plac oamenii care zâmbesc; îmi plac oamenii care se fâstâcesc, ca nişte copii, care roşesc şi li se umezesc ochii, în care pot citi bucuria revederii; îmi plac oamenii care se lasă citiţi, care poartă totul cu ei, simţindu-le sufletul curat; îmi plac oamenii care ştiu să facă din fiecare loc un altar şi din fiecare clipă o poveste de iubire… Îmi plac oamenii, dar marile necazuri de la ei au venit, dar îmi plac numai oamenii-oameni…

Ecaterina Şerban:
 Am văzut de la început de când ne-am intersectat, să spun aşa, că eşti o persoană sensibilă, în al cărui suflet baletează poezia şi trimite mesaje pline de iubire, scrise pe vitralii de credinţă... M-ar interesa, cam ce înseamnă pentru tine fericirea?
EG: Întrebarea ta este plină de farmec, iar chipul în care o formulezi e şi mai încântător; sunt pe cale de a îndrăgi, necondiţionat, aceste capodopere personale, care se revarsă, în avalanşă, asupra mea. Mă voi strădui să fiu la înălţimea lor, măcar să desluşeşti şi metafora mea cea importantă, cea a vieţii…Pot să spun că orice lucru se cade să fie la locul său şi la timpul său… Că nimic nu este întâmplător, că există acele necunoscute chemări care ne fac să ne regăsim şi pătrunzând în tainele sufletelor neliniştite, zbuciumate de caznele regăsirii... 
Fericire – un cuvânt care are iz de plăcere, de dorinţă, de jertfă, de neînfrânare… Uneori, simt că am obosit, prea devreme, că urmele palide ale iluziilor tinereţii se resimt… Şi pentru a încerca o ademenire a fericirii sau a o atrage de partea mea, voi avea timpul ostil, mult prea lung pentru a înfăptui totul ca la carte… Şi voi spune doar atât, draga mea prietenă: ca să fiu fericită, trebuie ca ea să mi se dea, toată; cea mai grea treabă…

Ecaterina Şerban:
 Pe tine, te-aş mai întreba dacă te consideri o persoană împlinită?
EG: Am trăit prin frunzişul străin, am ascultat mesajele misterioase ale păsărilor nevăzute, ale prietenilor necunoscuţi… Îmi priveam umbra cum se unduieşte în valuri… Sunt chemări şi legături care există, fără voinţa noastră şi care ne aduc în starea de a ne simţi unii lângă alţii, visători, într-o efuziune de gânduri, de bucurii, de sentimente.

Am stat o clipă
lângă floarea ta dragă;
mi-a zâmbit şi o altfel
de muzică mi-a dăruit…
EG: Trăiesc în lumea care există şi nu în cea care îmi lipseşte. Sunt un om împlinit. Nu am avut tot ceea ce am dorit, dar am avut tot ce mi-a trebuit. Şi din fiecare floare, mi-am făcut altar, din fiecare zi, mi-am zidit o bucurie, eternizând-o într-o amintire; pe fiecare nouă provocare, am împletit-o în coroniţa iubirii… Draga mea prietenă, împart cu tine câteva gânduri pe care le voi prinde undeva, în interviul meu de final… Am primit întrebări, dar şi flori presărate în cronologia mea…Mă inspiră şi urmele paşilor tăi, ai celorlalţi prieteni… Simt că îmi daţi curaj şi îmi arătaţi că sunt pe calea cea bună, că nu m-am rătăcit… Vă mulţumesc.
Mă identific total cu viaţa mea, cu tot ce mă înconjoară, cu amintirile dragi, cu fiecare primăvară reînviată, cu bucuriile şi pasiunile mele. Mă identific cu mine. Nimic din ce îmi aparţine, nu-mi este străin. Totul îmi este cunoscut...

Mihaela Chiţac:
 Care a fost scânteia care a produs această – ardere, cu inima, în afara poeziei, în crearea Artei conversaţiei?
EG: Scânteia este ca picătura care umple paharul sau cea care nu mai încape în pahar, se rostogoleşte şi îşi caută locaş. Ei, picătura mea a găsit mângâiere, iubire. Am fost la locul sfânt, întâi, în gând… Trebuia să găsesc arhitectul... A fost singurul care mi-a îmbrăţişat ideea... Când eşti departe de ţară, am avut curajul de a deschide porţile dorului, intrând în case dragi... Toate mi se păreau primitoare... Îmi place ca tot ce îmi propun să reuşesc. Acest gând l-am purtat cu mine mereu, m-a călăuzit spre propria împlinire. A meritat să evadăm din lumea reală, să fim împreună, să iubim poezia şi iubirea. Suntem mai bogaţi sufleteşte decât ieri, iar mâine va fi un alt moment, pentru alte bucurii şi împliniri.. Merită. Când emoţiile mă copleşesc, deschid o fereastră şi, odată cu ea, se deschide mirajul unei alte lumi... Această lume, la început un izvor, acum, un ocean cu prieteni, ne mărturisim poetic, cu sinceritate şi eleganţă. Iar toate aduc, în inimă, înţelepciune, exaltare, frumuseţe...

Mihaela Chiţac:
 În ce mod formaţia ta profesională în domeniul educaţiei tinerelor generaţii şi-a pus amprenta asupra personalităţii tale creatoare? De unde provine entuziasmul tău inegalabil cu care te angajezi în realizarea proiectelor cu caracter cultural?
EG: Sunt ca un regizor, mânuind, cu atâta subtilitate, căutările prin labirinturi, extrăgând ceea ce contează, înfruntând lumea, chiar ocolind-o... Şi ce zile luminoase, ce nopţi înmiresmate, când cuvintele curg în ploi; când versul păleşte, când se aud muzici divine, într-un preludiu fără sfârşit; doar mereu început, aici, la ARTA CONVERSAŢIEI. Am fost împreună de Înviere, aducând un strop de lumină sfântă în casa noastră, să ne vegheze gândurile, să ne inspire divin, să plutim pe aripi de nemărginire, să ne înălţăm spiritual,cu pasiune, cu graţie, cu respect. Am fost împreună de Ziua poeziei, prăbuşiţi, în miez de noapte, peste un morman de versuri, făcându-ne culcuş din ele, acoperit de frumuseţea şi trăinicia gândurilor noastre, mereu, înălţat spiritual, modelându-ne sufletul, asemenea unui înger. Am fost împreună, în partea frumoasă a vieţii, cea a sublimului, acolo unde se află izvorul de bucurie, de poezie. Sunt momente în viaţă în care pricepi că eşti sus, pentru că cineva face eforturi să te ridice, iar el, ajunge, la rândul lui, acolo, când contribui şi tu. Când eşti printre prieteni, înveţi să te bucuri împreună, şi la coborâre, şi la urcuş; înveţi că nimic nu rămâne nemişcat; înveţi că după o vale vine un munte; înveţi mereu…


Nynna Vizureanu:
 Ce înseamnă cartea iubirii pentru tine, şi ce vibraţii te leagă de cei care sunt în ea?
EG: Recunoscându-mi echilibrul liniştit de idei, de opinii, de sentimente, am cântat la mai multe partituri, dar cu fiecare, am intrat în armonie, mi-am contopit stările, timpul, reuşind, împreună, să adunăm, pe scena artei, cele mai frumoase momente, cele mai sensibile imagini, cele mai interesante poveşti de viaţă. Am fost regizorul care am repus în scenă virtuţile omului, statornicia lor. Cu credinţă şi respect, cu lumină în gânduri, am surprins amintirile şi împlinirile fiecăruia, am furat zâmbete, am smuls, din piept, o tristeţe, lăsând loc unui izvor de bucurii… Toate îmi vor stărui, în minte, multă vreme… 
Aţi intrat cu mine în dialog, scotocind prin puţinătatea calităţilor mele, prin înfăţişarea-mi ştearsă, eu, un om obişnuit, un amator corect, modest, căruia i-aţi împărtăşit unu gând, tristeţea unui suflet, apusul unui trup… Să fie o apropiere sufletească la distanţă, o comunicare în tăcere, o urmărire ascunsă…

Constantin Cristescu:
11. Puţină lume se mai găseşte, acum, investind în cultură, artă, literatură. Se spune că talentul este ereditar; eu cred că se naşte printre cărţi, acolo unde simţurile încolţesc.
Spre bucuria mea, am norocul de a te întreba, de unde această putere, răbdare şi foame de frumos?

Mereu, am stat cu nasul în cărţi, mereu... zi şi noapte... Mi-am distrus ochii, am învăţat să nu dorm, să nu mă hrănesc, dar trăiam ca să citesc... Fiecare – în felul lui... Eu am fost în serviciul cărţilor, al divinului, al iubirii, al jocului printre cuvinte, care dau farmec şi pun în valoare sufletul omului. Şi aflându-mă într-o intersecţie de gânduri, între două nopţi, una ce merge spre lumină si cealaltă, cu un pas, acolo, poate că în tihna lor, şi gândurile s-au împletit ca să fie unul singur şi un cântec de dor, de frumosul de acasă...

Constantin Cristescu:
Ce culoare au visele care dăruiesc iubire?
Poate-i strălucirea gândului
din adierea vântului
sau culoarea frumuseţii,
nu este roz, nici roşie...
este culoarea neamăgirii,
poate că-i cea a nemărginirii
va fi culoarea celui care iubeşte...
dar a mea este tainică...
cu puţin roşu, să nu se deoache visul,
altfel, iubirea va suferi,
cu culori vii, să-i poarte noroc.
să simtă un parfum special,
să se audă un sunet divin.
ceva din culoarea pasiunii şi a puterii,
a visătorului şi a artistului,
a purităţii şi a sincerităţii,
a pământului şi a pădurii,
a florilor şi a apei,
a fericirii şi speranţei,
până la cea a sfinţeniei.
Şi aşa, visele se îmbogăţesc, cu câte puţin din fiecare virtute,
cu o paletă largă de culori şi sentimente,
bucurându-se de fiecare rază de soare care-i dezmierda sufletul în vii culori…Toate i-au fost alături de-a lungul nopţii, i-au inspirat dragoste şi iubire şi i-au călăuzit paşii pe cărări pline de farmec şi poezie spre multe împliniri, preţuindu-le pe toate ca pe reuşitele de ieri, de azi şi aşteptându-le pe cele de mâine, când, pe paleta inimii, va ieşi culoarea adevărată, culoarea visului frumos...

Ionel Creţu: Ce înseamnă acasă?:
EG: Acasă e locul unde pot visa, e un tărâm al iubirii, mai trainic, mai frumos, şi să reziste împotriva vijeliilor sau uraganelor care vor cuteza să zdruncine temelia a tot ce-am durat până acum, cu trudă şi sacrificii. (EG) Acasă, sufletul meu este al meu şi timpul îmi aparţine, şi fiecare piatră, şi fiecare fir de iarbă, fiecare pom care înfloreşte, odată cu mine, pentru că legătura este pe viaţă. Acasă, sub nucul maiestuos, dătător de linişte şi răcoare în arşiţa verii... Acasă, dacă vei veni, mă vei găsi cu poarta mereu deschisă, cu bucuriile şi împlinirile mele, mă vei găsi, aşa cum sunt şi cum am fost de când mă ştiu... Mă vei recunoaşte după zâmbet sau după ochii mei, mereu, curioşi, întrebători... Acasă, numai acasă...

Marius Iulian Zinca:
În călătoria prin viaţă, există clipe de fericire, de tristeţe; de când te/ne-am cunoscut, nu văd, nu simt decât iubire, iubire de tot şi toate la un loc; altruismul iubirii de oameni, de frumos răzbate dincolo de orice „rid” al supărării. Cum vezi tu şi de unde izvorăşte iubirea la şi prin tine?
„Dragostea pentru cei din jur, este un har dat de la Dumnezeu.
Nimic nu este întâmplător pe această lume. Încercările omului sunt multe şi ele date de Dumnezeu spre a-l pune la încercare. Şi dacă tu ai ales să iubeşti, înaintea urii şi vrajbei, înseamnă că faci parte dintre cei cu acest har.” Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei 
Am curajul să-mi mărturisesc iubirea, să-i determin şi pe alţii să iubească şi să fie fericiţi, să se înţeleagă, să se sfătuiască, să se ajute, Este drumul meu, de când mă ştiu, drumul spre iubire, care nu este la îndemâna oricui. Te naşti din iubire, dar puţini trăiesc pentru a iubi. Să oferi iubire, dincolo de bariere, să ai curaj să recunoşti şi să nu renunţi la ceea ce de fapt eşti.
Ceea ce ştiu eu este că iubirea nu este îngrădită de nimeni, este liberă şi fiecare o îmbrăţişează în felul lui. Unul suferă până la disperare, altul e plin de energie, vesel... Unul o poartă în suflet, o ţine cât mai ascunsă de teama celor din jur, alţii sunt deschişi şi ştiu să împărtăşească şi altora despre frumuseţea iubirii. Şi unii, şi alţii au nevoie de „mai multă inimă în minte şi mai multă minte în inimă, altfel, o iau razna şi inima şi mintea”
Am risipit iubire pentru că simt acea neţărmurită iubire faţă de
propria-mi persoană, Numai atunci, când am ajuns la concluzia că eu însămi merit a fi iubită, doar atunci, am putut oferi iubire, necondiţionat, celor din jur. Numai că iubirea, ca toate celelalte virtuţi trebuie stăpânită, menţinută în echilibru... Am fost un exemplu, un model pentru discipolii mei... Şi cel ce modelează suflete trebuie să aibă suflet şi pentru cel în durere, şi pentru cel în vindecare, şi pentru cel în disperare... Iubirea este ca un izvor nesecat. Poţi merge în fiecare zi, să bei apă, să-ţi potoleşti setea, dar odată ce ai gustat-o, nu o mai poţi lăsa. Şi scrii cu majuscule acest cuvânt şi pe fiecare pas făcut spre izvor, cu fiecare chip ce-ţi zâmbeşte, pentru fiecare dimineaţă însorită, pentru fiecare faptă bună, pentru toate există mulţumire...
Prieten drag, nu am avut, în viaţă, tot ce am cerut, dar am avut tot ce mi-a trebuit ca să-mi fie bine. Nu vreau să mă chinui cu lucruri de prisos, sortite să rămână insolubile pe Pământ, dar nici să mă înec în prisosul meu, să trăiesc doar pentru el...(EG)
Aş vrea să mă îndrept spre acele fapte bune... Simt că sunt pe drumul cel bun...

EG: Dincolo, peste ocean, e altfel...Atâtea minorităţi şi fiecare îşi păstrează, din ce în ce mai puţin, specificul şi tradiţiile. Totul îţi inspiră siguranţă şi precizie.
Te-ai simţit vreodată chiriaş în propria-ţi inimă?
EG: O altă lume care, de la răsăritul ei şi până la apus, face parte dintr-un scenariu bine gândit şi construit cu migală şi precizie, iar omul are impresia că se află în propriul univers şi toţi se mişcă şi acţionează în numele său. Sunt companii specializate care se ocupă permanent în a oferi surprize, în a organiza nunţi, botezuri, înmormântări, petreceri. Acestea funcţionează perfect şi el trebuie să intre în acest joc al surprizelor, iar emoţiile şi teama de reuşită le mută pe umerii celor care fac mereu acest lucru, şi-l fac bine. Nimeni nu îl obligă să adere la aceste tipare, dar o face, cu bucurie, şi se supune acestor reguli de conduită într-o societate civilizată. Aici, se regăsesc farmecul şi armonia vieţii, când omul este prins, de bună voie, în acest şir neîntrerupt de reguli şi şabloane bine experimentate şi pe care le urmează neîncetat. Cât respect, câtă migală şi răbdare, cât calm şi câtă grijă pentru fiecare! Este gustul dulce şi aromat al libertăţii. Este farmecul unei societăţi care funcţionează cu oameni şi pentru ei. Da. Într-o asemenea lume, şi bucuriile, şi suferinţele trebuie să ţi le cenzurezi, de teama de a nu ieşi din cadrul impus de organizatori. În felul acesta, sufletul tău a devenit, pentru o vreme, chiriaş în propria-ţi inimă.


EG (o întrebare pe care o așteptam): Dacă azi, ar fi ultima zi pe care ţi-e dat s-o trăieşti, ar fi o zi în care ţi-ai face timp pentru ai tăi, să le spui ce nu le-ai spus până acum... Şi dacă ar mai fi o zi, ai folosi-o numai pentru tine... Ce ai face în acea zi?
EG: Mi-aş descărca sufletul împovărat de păcate; aş avea timp pentru un sărut sau o îmbrăţişare; aş mai scrie un rând în cartea amintirilor şi poate că acela va fi şi ghid, şi îndreptar pentru cei ce-l vor citi; aş mai avea răgaz, poate, să-mi revăd prietenii; aş alerga prin grădina cu flori şi le-aş alege pe cele mai frumoase, le-aş strânge într-un buchet, pe care să-l aşez la căpătâi, să-mi mângâie ultima noapte; aş alerga pe cărările munţilor şi aş căuta izvoarele dătătoare de rău şi le-aş seca; aş alerga, apoi, să smulg, din rădăcină, copacii, cu patimile lor, care şi-au întins crengile vrajbei şi întunericului, şi peste toate aceste locuri, aş presăra lacrimile mele, care să dea rod bogat şi curat pentru urmaşi... M-aş ruga să vină pentru ai mei vremuri fără furtună, apoi, aş pune strajă la porţile inimii lor, ca nimeni să nu îndrăznească să le fure gândurile, şi aş lăsa în urmă vântul puternic, care n-ar reusi să le stingă flacăra iubirii…

Dragi prieteni, am răspuns la chemări, am răspuns la întrebările voastre...
Inimile noastre au cântat, ca o vioară măiastră, bucurii şi dureri, elanuri şi sfâşieri, încercând să transforme lacrimile şi suferinţele, şi avânturile, în eterne podoabe ale artei. Voi mi-aţi deschis porţile sufletelor, iar eu nu am putut decât să ascult, să adun comoara gândurilor, a amintirilor şi să le păstrez, cu pietate, în adâncul sufletului meu, zăvorâte ca într-o tainiţă sfântă.
Vă mulţumesc pentru gândul vostru bun.
Eli Gîlcescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu