Cercul Poeților Apăruți – Kocsis Francisko prezintă: RADNÓTI Miklós
Poem autumnal
(Őszi vers)
Fugi acum, sărmane, când în suflet
tristeţea sporeşte ciorchinii galbeni
ai strugurilor copţi. La vremea aceasta,
toamna, lasă câmpia şi pădurea,
arborii catifelaţi şi tufişurile
sub care ţi-ai îmbrăţişat iubita,
căci mor acum; înaltă, legănătoare,
uscată şi galbenă e iarba în care
ai culcat-o cu săruturi.
Lasă câmpia şi pădurea
şi hai între case, desfrunzirea
arborilor din oraş nu-i atât
de tristă: numai nu-ţi ridica privirea
spre cer şi peste acoperişuri! căci Madone
ostenite stau deasupra caselor
şi le curge şiroaie tristeţea pe faţă.
10 septembrie 1929
Întindere
(Szélesen)
Bucură-te; de vei muri, sfinţi mărunţi
s-or rândui împrejurul tău şi vor cânta
cu binecuvântate glasuri; binecuvântat vei fi
când flăcăii cu ochi miraţi şi fetele
vor sta în jurul tău şi-ncet se va-nteţi
cântul lor de-adio, cum sporeşte straturi-straturi
pe firul de nisip mărgăritarul, scoica-şi scrie
cu lacrimile poezia,
iar cei blânzi se vor ruga.
23 martie 1930
Şi cruntă
(És kegyetlen)
Mama a murit, la fel şi tata şi fratele meu geamăn,
sora mai mică a soţiei, mătuşa ei şi soţul acesteia.
Au murit mulţi şi subit,
şi-n vis, de-nfulecăm prea mult la cină,
auzim cum unghiile şi părul foşnitor
continuă să le crească-n morminte.
Iată cum trăim, nepătaţi şi zâmbind uşor;
cum se agită prin cameră şi aranjează cu ochi
lucitori obiectele, femeii mele îi foşneşte fusta.
A simţit deja că dulăii bogaţilor muşcă,
ştie că morţii sunt definitiv acoperiţi.
Iată cât de simplă şi fără de spaime ni-e viaţa,
ca hârtia ori laptele de pe masă,
dar şi cruntă,
ca privirea mijită a cuţitului de lângă noi.
1933
Il faut laisser...
Il faut laisser maison, et vergers et jardins –
cu acest vers şi-a-nceput unul din ultimele poeme Ronsard,
îl murmur în mine şi-şi ascute urechea poteca brună,
câte-o petală moartă cade de pe trandafiri, arar;
două tufe desfrunzite mă petrec triste cu privirea,
se pare că peisajul înţelege puţin franceza;
il faut laisser – declamă şi meditativul stejar
şi scapă o ghindă istovită pe aburitul frunzar.
Soarele şede între nori, un ţap priponit cu sfoară
scapă şi hoinăreşte prin luncă, dă ocoale
şi calcă-n băltoace cu o superbă melancolie;
un stol de păsări lunecă-n V în largul zării
şi dispare în domoala cădere a-nserării;
printre frunze rare, se mişcă vălul rece-al ploii,
il faut laisser – şopteşte, l-au îngropat pe Ronsard,
nu-ţi face griji, şi pe pielea ta vor îngheţa perlele sudorii.
7 octombrie 1938
https://sarutul21.blogspot.com/2021/10/plimbare-de-voie.html
