vineri, 15 octombrie 2021

Cât de simplă şi fără de spaime ni-e viaţa

Cercul Poeților Apăruți – Kocsis Francisko prezintă: RADNÓTI Miklós 

Poem autumnal

 

(Őszi vers)

Fugi acum, sărmane, când în suflet

tristeţea sporeşte ciorchinii galbeni

ai strugurilor copţi. La vremea aceasta,

toamna, lasă câmpia şi pădurea,

arborii catifelaţi şi tufişurile

sub care ţi-ai îmbrăţişat iubita,

căci mor acum; înaltă, legănătoare,

uscată şi galbenă e iarba în care

ai culcat-o cu săruturi.

Lasă câmpia şi pădurea

şi hai între case, desfrunzirea

arborilor din oraş nu-i atât

de tristă: numai nu-ţi ridica privirea

spre cer şi peste acoperişuri! căci Madone

ostenite stau deasupra caselor

şi le curge şiroaie tristeţea pe faţă.

 

10 septembrie 1929

 

Întindere

(Szélesen)

 

Bucură-te; de vei muri, sfinţi mărunţi

s-or rândui împrejurul tău şi vor cânta

cu binecuvântate glasuri; binecuvântat vei fi

când flăcăii cu ochi miraţi şi fetele

vor sta în jurul tău şi-ncet se va-nteţi

cântul lor de-adio, cum sporeşte straturi-straturi

pe firul de nisip mărgăritarul, scoica-şi scrie

cu lacrimile poezia,

iar cei blânzi se vor ruga.

 

23 martie 1930

 

Şi cruntă

(És kegyetlen)

 

Mama a murit, la fel şi tata şi fratele meu geamăn,

sora mai mică a soţiei, mătuşa ei şi soţul acesteia.

Au murit mulţi şi subit,

şi-n vis, de-nfulecăm prea mult la cină,

auzim cum unghiile şi părul foşnitor

continuă să le crească-n morminte.

Iată cum trăim, nepătaţi şi zâmbind uşor;

cum se agită prin cameră şi aranjează cu ochi

lucitori obiectele, femeii mele îi foşneşte fusta.

A simţit deja că dulăii bogaţilor muşcă,

ştie că morţii sunt definitiv acoperiţi.

Iată cât de simplă şi fără de spaime ni-e viaţa,

ca hârtia ori laptele de pe masă,

dar şi cruntă,

ca privirea mijită a cuţitului de lângă noi.

 

1933

 

Il faut laisser...

Il faut laisser maison, et vergers et jardins –

cu acest vers şi-a-nceput unul din ultimele poeme Ronsard,

îl murmur în mine şi-şi ascute urechea poteca brună,

câte-o petală moartă cade de pe trandafiri, arar;

două tufe desfrunzite mă petrec triste cu privirea,

se pare că peisajul înţelege puţin franceza;

il faut laisser – declamă şi meditativul stejar

şi scapă o ghindă istovită pe aburitul frunzar.

Soarele şede între nori, un ţap priponit cu sfoară

scapă şi hoinăreşte prin luncă, dă ocoale

şi calcă-n băltoace cu o superbă melancolie;

un stol de păsări lunecă-n V în largul zării

şi dispare în domoala cădere a-nserării;

printre frunze rare, se mişcă vălul rece-al ploii,

il faut laisser – şopteşte, l-au îngropat pe Ronsard,

nu-ţi face griji, şi pe pielea ta vor îngheţa perlele sudorii.

 

7 octombrie 1938

 

https://sarutul21.blogspot.com/2021/10/plimbare-de-voie.html