CONSTANTIN CRISTESCU - Pedeapsa

Răscolesc amintirea
Cu patina de vremi,
Găsind anotimpuri
Prin păru-mi brumat
Cu speranţe uitate.
Aveam certitudinea
Că acea EVA a mea
Răsucea, cu îndemânare,
Clepsidra, mai repede
Şi nervos, pentru mine.
Cu ochii înverşunaţi,
Am să o caut mereu,
Să o pedepsesc,
Cu iubirea-mi pură
Care zace, tăcută,
Sub sufletul meu.
I-am găsit urma,
Printre aşternuturi
Pustiite de vise uitate,
Şi-am pedepsit-o
Cu sărutul eternităţii.

CONSTANTIN CRISTESCU - Rondel cu femeie

Cu clipe, eşti înveşmântată

   

În jur, tu floricele-ţi pui,
Cu şoapte, lunii, vrei să-i spui:
- Sunt încă fără pată.

Fierbinte, sinceră, curată,
Ca tine-n lume, alta nu-i;
Cu clipe, eşti înveşmântată,
În jur, tu, floricele-ţi, pui.

În ochi, ţi-e lacrima uscată,
Cântând doina nebună,
Viori, în frunză, sună;
Rămâi frumoasă, fără pată,
Cu clipe, eşti înveşmântată.

CONSTANTIN CRISTESCU - Izvor de cuvânt

Nebun, printre prieteni, cuvinte adun,
Cu lacrimi le spăl, le usuc şi le pun
Sub poveri ascunse de timp, în nisip;
Nu am voie să plâng, nu am voie să ţip.

Am voie s-ascult, prin crângul umbros,
Simfonii de cuvinte, dar fără miros;
În izvoare, ce-şi lasă vapori de arome,
Cuvintele nude au luciri de fantome.

Din vârfuri de stâncă, sub poale de nor,
Se-aruncă-n cascadă un vis de izvor,
Să-şi stingă durerea în focul genunii,
Şi-mi lasă, în suflet, păcatele lumii.

O Iubire de Nota 10

1. Lumea virtuală este o lume extraordinară. Datorită ei, viaţa a devenit uşoară. Unii au descoperit adevărata fericire; alţii refugiul de real şi realitate. Cum te descurci în lumea virtuală. Care au fost primii paşi?

M-am apropiat de lumea virtuală, din dragoste pentru iubitul meu, pentru a-i fi mai aproape, pentru a comunica mai repede și mai ușor cu el. Am învățat singură să îmi postez poeziile, am învățat și învăț zilnic ceva nou. Sunt un autodidact, dacă vrei. Multe am învățat, că nu prea am avut de ales. Și este bine că a fost să fie așa. Nu îmi este rușine să spun „nu știu“ atâta timp cât mă străduiesc să învăț. Consider că este mai rușinos să încerc să mă dau drept cine nu sunt. Încăpățânată, atunci când vreau din toată inima ceva, nu aștept să îmi cadă din cer. Lupt, muncesc și trebuie să obțin dacă am făcut totul bine! Nu se poate altfel! Nu e nici greu și nici ușor. Lumea virtuală este o provocare frumoasă...

2. A meritat să evadăm din lumea reală, să fim împreună, să iubim poezia. Cum ai aflat de Arta conversaţiei?

Prezența mea în ARTA CONVERSAȚIEI – primirea – imnul - totul a fost incredibil! Mulțumesc, domnule Nicu Murgășanu, pentru că m-ați adus în mijlocul acestor oameni minunați! Maestre, profit de acest prilej să mă înclin în fața talentului și a sufletului dumneavoastră sensibil și iubitor de frumos! Vă mulțumesc din toată inima pentru încredere, pentru sprijinul pe care mi l-ați oferit cu atâta generozitate! Datorită sufletului dumneavoastră ales, mă aflu printre oameni de calitate de la care am numai de învățat.

Eli, ești inima grupului Arta Conversației, domnul Nițu Constantin, un erudit în fața căruia mă înclin și toți, absolut toți îmi sunteți dragi și vă mulțumesc pentru că îmi sunteți prieteni! Am plâns atunci când Marius Iulian Zinca – iată, încă un om deosebit, pe care îl admir și îl stimez - a postat imnul, pentru întâmpinarea mea în mijlocul vostru, prieteni dragi! Ascultându-l, vă simțeam pe toți alături de mine, am fost primită cu brațele deschise și emoția mea a fost copleșitoare! Nu mi-am imaginat că în lumea virtuală, pot să îndrăgesc oameni pe care nu îi cunosc personal și pe care nu i-am îmbrățișat niciodată! Sunt fericită să mă aflu în mijlocul vostru! Vă îmbrățișez și vă mulțumesc!

3. Există loc şi timp pentru fiecare pe acest pământ. Unde te regăsești, Camy Mirela?

Locul meu, încă nu știu care este. Simt că m-am născut prea târziu... Iubesc lucrurile simple, acelea care ne întorc mereu la esență, la adevăr. Poate că, până voi muri, îmi voi afla locul. Cine știe? Uneori mi-e ciudă că nu reușesc să-l aflu mai iute. Până atunci, cel mai drag loc al inimii mele rămâne muntele. La munte, mă simt liberă și, ori de câte ori ajung acolo, când îl revăd, plâng. Mi-e dor de munte ca de un om, ca de iubitul meu de care mi-e veșnic dor...

4. Mereu ne inspirăm din natură, din locurile copilăriei, din tradiţii şi aniversări, dar cel mai mult ne inspirăm din iubire. Care este sursa ta de inspiraţie?

Sursa mea de inspiraţie este dragostea... Iubind un om, mi-am răsturnat toată lumea. Am implicat în această iubire tot Universul, tot ce știam și tot ce credeam că știu... Din dragoste scriu. Poezia mea există, astăzi, datorită iubirii mele nemăsurate și necântărite pentru acela care mereu mi-a spus că pot... și pot... Și știu că a făcut-o din dragoste... Îi mulțumesc, în fiecare zi, pentru asta! Inclusiv în zilele în care sunt furioasă...

5. Există în viaţa fiecăruia momente importante, oameni trimişi anume ca să ne lumineze calea, să ne dăruiască fericirea. În viaţa ta există asemenea oameni?

În viața mea, au existat mereu oameni care mi-au luminat calea... Există și astăzi și mereu vor exista... Prieteniile mele durează o viață, așa cum valorile biruie timpul. Cea mai importantă persoană a fost și este bunica mea din partea mamei. Este mereu în inima mea și sper că mă veghează încă... Dragostea, cu care m-a învăluit, o port în suflet, în fiecare zi și în fiecare secundă. Ea mi-a fost leagăn de iubire. În casa de la țară, am trăit, sub aripa ocrotitoare a bunicilor mei, cele mai frumoase clipe din viața mea. Acolo, copilă fiind, pot spune cu mâna pe inimă: am trăit Raiul pe pământ! Mamaia (mi se pare rece să tot spun „bunica“) m-a învățat prin propriul ei exemplu dragostea necondiționată. Mi-a dat dragoste din preaplinul inimii ei și m-a învățat că niciodată nu trebuie să aștepți dragoste la schimb... Și avea dreptate; ar deveni, cumva, ca o afacere de tipul „îți dau – îmi dai“... Am învățat, de la ea, să iubesc în fiecare zi, cu inima împăcată, că eu am dat tot ce am avut mai bun. Îmi doresc să scriu poezii despre mamaia mea, dar de fiecare dată când am încercat, niciuna nu mi se părea destul de frumoasă... Aș vrea să scriu, pentru ea, cea mai frumoasă poezie... Mi-e tare dor de ea... cumplit de dor... Mamaia este o icoană a iubirii, la care inima mea aleargă mereu, și unde să îngenunchez... Și o voi iubi până când voi pune două mâini pe piept... Și după aceea...

6. Eşti omul extremelor... De la alb treci la negru... Apoi culorile... Nu te temi de aceste salturi?

Așa este, de la alb trec la negru, dar lumea mea este atât de viu colorată... Trăiesc în salturi amețitoare pe care numai eu le știu... și iubitul meu le știe, uneori... Trec prin culori intense... Aceste salturi mă consumă... Roșul este lavă necruțătoare care arde, aprinde și piatra; galbenul orbește cu strălucirea lui; albastrul îmi îngheață și măduva sufletului, iar verdele învie și morții și înverzește și cea mai uscată creangă... Trăiesc pentru cei care mă iubesc, de dragul lor, iară nu pentru mine. Iubesc viața și nu mă tem de moarte, o sfidez! Să poftească, știe unde să mă găsească! Da, recunosc... sunt și copil, și adolescentă, și bătrână... depinde de salt.

7. Iubeşti cu patimă, urăşti cu patimă, dar nu te blochezi în nicio parte; alegi dragostea, ca o adolescentă care păşeşte, mereu, spre o primăvară a iubirii; mereu, timpul te trimite undeva, ca să recuperezi ce nu ai avut, ce nu ai trăit. Ce ai tu de recuperat, Camy Mirela?

Iubesc cu patimă și urăsc la fel! Da, poate că voi urî mai mult, dar niciodată, nu voi iubi mai puțin! Ce am eu de recuperat, nu se poate... „Ceea ce nu trăiești la timp nu mai trăiești niciodată.“  Când am înțeles acest lucru au început salturile din rai în iad și înapoi. Am înțeles că destinul nu depinde doar de voință, muncă... Așa mi-a fost scris... să nu trăiesc ceea ce poate alții au zilnic și nu realizează ce comoară au, cât de norocoși sunt. Este crucea mea, blestemul meu, binecuvântarea mea,  și o port ca atare. Nu am nimic de recuperat, acum, știu... Și nu e în puterea mea de muritoare să fac ceva pentru a schimba asta... Doar mă revolt uneori împotriva unui destin nedrept... atât pot... Și iubesc din toată inima, chiar dacă, la un moment dat, am urât tot așa, din toată inima.... Voi muri iubind și nu numai pe aceia care mă iubesc. Inclusiv pe cei care mă neiubesc, îi voi iubi, pentru că furia mea nu ţine mult; e ca ploaia de vară, dispare iute

8.  Nu eşti un om bogat, dar nici sărac. Doar inima şi iubirea te fac un om bogat.  Ai plâns vreodată şi de ce?

Plâng în fiecare zi pe dinăuntru... Și adeseori, plâng și cu lacrimi. Plâng de dor, de durere, de bucurie, de milă;  plâng repede. Până și când râd... Și râsul meu este cu lacrimi

9. Când te refugiezi în dragoste, fugi de tine, de prieteni... Te scufunzi în singurătate. Ştiam de orgoliul poetic, dar există şi orgoliul iubirii? Când vrei totul sau nimic?

Orgoliul poetic nu există la mine. Există bucuria din inima mea, acea bucurie firească pe care o simte fiecare om atunci când vede că munca lui este iubită și apreciată, că ajunge la inimile oamenilor. Am citit poeziile mele oamenilor cunoscuți și necunoscuți. Când am văzut emoția de pe chipuri, zâmbetele sau lacrimile, când mi-au arătat pielea zbârlită de pe brațe, atunci, am fost, cu adevărat, fericită! Mai mult decât o carte publicată... Să le văd emoția, să-i simt! Iubirea nu are orgolii... În Biblie stă scris: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.“

„De-aș grăi în toate limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de-aș cunoaște darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.“

Vreau tot ce mi se cuvine. Dacă mi se cuvine un singur ceas de dragoste, atunci, acel ceas de dragoste să fie al meu, întreg. Neștirbit.

10. Zece este un număr obsedant și persistent pentru tine, pentru fiecare clipă dăruită iubirii care o individualizează?

Trăiesc cu patimă, urăsc la fel... Cei ce trăiesc pe jumătate comit o crimă...iar eu trăiesc fiind devotată iubirii mele, atâta câtă mi-a fost dat să am din ea, chiar dacă doare cumplit. Nu cred în cârpeli ale iubirii... Ce s-a spart, în bucăți, nu mai este întreg, degeaba măștile... Și dacă s-a spart, atunci nu a fost dragoste adevărată; a fost numai un foc de paie și atât. Puskin a spus „Durerea este soarta celor vii.“

Iar domnul Eminescu a spus: „Tu trebuie să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, / Și noaptea candela s-aprinzi / Iubirii pe pământ.“

Și cine sunt eu să-i contazic?

Vă îmbrăţişez, dragi prieteni din Arta conversaţiei. Cu drag!

Eli Gîlcescu

ECATERINA ŞERBAN - Doar sărută

DOAR SĂRUTĂ


Haide acum iubite
Treci doar pentru o clipă
Dincolo de minte!
Eliberează-ți în eter, numele și forma,
Trăiește măcar o dată în inimă!
Privește în copilărie...
Vezi tălpi de copil sărutând pământul,
Plin de iarba cu boabe de rouă.
Sărută cerul!
Așa cum fac zilnic, păsările-n zbor,
Trimițând în dar triluri divine.
Sărută-mi inima plină de cicatrici ...
Ea încă mai poate dărui.
Doar sărută...
Simți iubirea
Zvâcnind în aorte de timp
Bătăi de inimi sincron
Au adus un curcubeu în palme
Doar sărută...

Şerban Ecaterina

Mai presus decât viaţa, copiii

1. Mereu printre oameni, mereu în căutarea propriului destin, mereu pe drumuri, mereu cu gândul acasă. Cum reuşeşti să întreţii puntea cu cei dragi?

În acest moment, sunt departe de ţară, în Germania. Muncesc pentru copiii mei, pentru a le asigura un altfel de viitor; departe de cântecul codrilor, de susurul izvoarelor. Sufăr mult de dorul lor. Suntem în contact zilnic, prin net, prin skype, şi sper să îi pot lua cu mine cât de curând posibil. Este o punte de iubire puternică între mine şi copii, punte care mă întăreşte să merg mai departe, să pot rezista în greaua misiune care mi-am asumat-o şi crucea grea pe care o port

2. S-ar putea ca timpul să se transforme în cel mai înverşunat şi aspru judecător. El suferă în tăcere, aşteaptă şi tot în tăcere plânge. Va rămâne într-o suferinţă fără leac, este împins spre o durere străină. Iar preţul este mult prea scump. Cum crezi că vei reface puntea cu  timpul pierdut?

O pot reface numai prin iubire, multă iubire. Iubirea este cheia tuturor.

3. Să prinzi o clipă, să-ţi stăruie în amintire, să cauţi să te agăţi de ea, să pătrunzi în lumea care există  şi în cea care îţi lipseşte... Ai simţit vreodată că ai pierdut clipa care ţi-ar fi schimbat destinul?

Am avut multe clipe magice în viaţa mea, pe care le-am pierdut, dar cea după care şi acum regret este cea de la Buzău, când eram mai tânără. Am început cursurile la Școala Populară de Artă, secţia canto. Și puţină chitară. Credeam că paşii mă vor îndrepta spre scenă.

4. Fără să vrei, în mersul tău, dai şi peste altfel de oameni, altfel de drumuri. Există un drum strâmb pe care ai păşit şi care a fost ca o lecţie de viaţă, de credinţă, de mentalitate?

Singurul drum strâmb a fost acela că m-am căsătorit la 21 de ani cu un om care nu mi-a înţeles sufletul, iar căsnicia a eşuat... Ce a rezultat bun sunt copiii mei, de care sunt mândră şi pe care îi iubesc mai presus decât viaţa mea.

5. Mereu alergăm să ne salvăm sufletul, poate că prea departe de locurile unde există salvarea noastră. Gândul că am putea rămâne nefericite toată viaţa, devine o tortură zilnică, greu de vindecat. Liliana Hănţulescu, ai fost supusă acestei torturi psihice, şi cum ai reuşit să te vindeci?

Toţi avem parte de nefericire, în viaţă. Eu sunt nefericită, în acest moment, pentru că, deocamdată, nu am copiii lângă mine, că nu le simt îmbrăţişarea, decât virtual. Dar sunt o fire optimistă şi ştiu că totul va fi bine.

Nefericiţi suntem şi când nu găsim iubirea la care visăm şi suntem mereu în căutarea ei; însă noi, cei care ne exprimăm în cuvinte, avem puterea de a ne-o exprima acolo, în apele limpezi ale poeziei. Nefericirea devine greu de suportat, când nu ţi-o poţi exprima; dar când îi dai culoare în poezie, atunci îţi este mai uşor. Eu îmi găsesc fericirea în lucruri simple: în flori, în zâmbetul soarelui, în vocea copiilor mei, pe care o aud zilnic, în ciripitul păsărelelor. Pentru mine, fericirea este o creangă de care îmi agăţ aripa, dar să îmi fac cuib, nu prea pot... Visez, încă, la o iubire stelară... Chiar dacă uneori nefericirea mă ia de mână și îmi scald ochii în lacrima poeziei.

6. La icoana sufletului tău, poposesc fiinţe care uneori lasă un fir de busuioc, ca semn al norocului în viaţă. Există cineva care, pe lângă acest fir de busuioc, a reuşit să-ţi aprindă candela iubirii?

Într-adevăr, la icoana sufletului meu, au poposit fiinţe care au lăsat un fir de busuioc, ai dreptate. Una dintre aceste persoane este Părintele Aurelian Damian, duhovnicul meu, care mi-a ghidat întotdeauna paşii spre lumină… Pe lângă acest fir de busuioc, lăsat la candela sufletului meu, în biserica inimii mele, a intrat un înger, lăsând floarea credinţei, încrederii în mine şi iubirii de frumos, de artă, de poezie; este prietenul meu de suflet, marele cântăreţ şi unul dintre cei mai valoroşi artişti de la noi, Laurenţiu Cazan... Muzica sa divină mă inspiră foarte mult, mă învăluie, ca un parfum, mă înalţă cu gândul la cele celeste, mă face să zbor creativ… Cuvintele sunt mult prea sărace pentru a-l descrie pe Laurenţiu... În afară de faptul că este un mare artist de excepţie, instrumentist multiplu, un talent ieşit din comun, un adevărat OM... Modest, Altruist, gata oricând să îţi dea un sfat, oricând îşi găseşte timp pentru a vorbi cu oamenii simpli. Promovează tinerele talente în oraşul natal, Buzău. Mă doare că astfel de oameni, cum este Laurenţiu, nu mai sunt promovaţi, cum erau odată, și nu mai sunt apreciaţi la justa valoare. Întotdeauna, m-a încurajat în a scrie... Îi mulţumesc din suflet.

7. Iubirea e frumoasă, este izvorul vieţii. Pentru orice om care iubeşte viaţa devine mai intensă, totul se însufleţeşte şi apare senzaţia că, în sfârşit, trăieşte, este viu, are un sens, o direcţie… Cum trebuie să fie bărbatul care să-ţi dea aceste senzaţii de fericire?

Bărbatul care să îmi dea aceste senzaţii trebuie să fie unul normal, dar să ştie cum să citească fiecare filă a sufletului meu, cu atenţie, afecţiune, iubire; să ştie să se lase purtat pe aripile poeziei din sufletul meu. În primul rând, să fie romantic.

8. Pe fiecare pas al tău, presară credinţă; fiecare zi ce vine, inund-o în lumină; fiecărui chip ce-ţi zâmbeşte, oferă-i respect; pentru fiecare noapte, urzeşte un vis; iar pe altarul iubirii, drept jertfă, un alt poem…

Care e poemul care a avut cel mai mare succes în rândul cititorilor fideli?

Până acum, cel mai mare succes în rândul cititorilor l-au avut poemul „Scena vieţii“, urmat de „Trăiesc“ și „Amurg“. Eu sunt foarte spontană în scris, parcă cineva îmi dictează ce să scriu. Poemul „Scena vieţii“ este scris în Aula Teatrului „GEORGE CIPRIAN“ din BUZAU (am avut câteva colaborări cu regizorul Vali Constantinescu). El mi-a sugerat să scriu ceea ce simt, în timpul unui spectacol.

9. Poezia ta are o tentă stelară, cosmică, pentru că ai crescut pe lângă Biserică, de mic copil, şi ai împrumutat ceva din Sfânta taină, din mirul şi Chivotul îngerilor, ai băut însetată din aghiasma iubirii. Care mai este legătura ta cu Biserica?

Da, se poate spune şi aşa; am crescut în umbra bisericii. De mic copil, mama mea m-a dus în biserică, m-am uns cu mirul credinţei, am ascultat, însetată, cuvântul duhovnicului, am învăţat din pilde, mi-am primenit sufletul cu aghiasma adevărului. Îngerii mi-au oferit din potirul de cleştar al SFINTEI TREIMI şi m-au făcut să îmi crească aripi de creaţie, cu tentă stelară şi cosmică. Am o relaţie specială cu Dumnezeu, cu Casa Domnului; am cântat în corul biserici, mulţi ani

10. Te-ai format în spirit creştinesc, datorită mamei care te-a crescut în iubire şi respect pentru cele sfinte. A existat un gând prin care să vrei, într-un moment al vieţii, să renunţi la viaţa normală şi să te dedici vieţii creştineşti. Cum te-a influenţat duhovnicul tău în alegerea drumului poleit de stele al raiului de pe pământ?

Da, mama a fost cea care mi-a ghidat paşii spre credinţă. La vârsta de 15 ani, am avut tendinţa de a lăsa cele lumeşti şi a îmbrăca haina castităţii, a fecioriei, haina călugăriei. Dar, duhovnicul meu din Buzău, preotul AURELIAN DAMIAN, m-a sfătuit să mai aştept... Şi sunt aici, alături de voi toţi, oferindu-vă versuri, gânduri, sentimente, trăiri

11. Există cineva care te veghează în tot ceea ce faci?

Dumnezeu mă veghează în tot ceea ce fac. Am convingerea că mama, plecată prea curând la stele, îmi veghează drumul.

12. „Mama mea, zâna mea cea bună, a reuşit să treacă peste orice greutate sau necaz cum, cred eu, nu putea nimeni, în ciuda distanţei care este între noi. O admir mult pentru puterea pe care o are, în tot ceea ce face şi ambiţia de care a dat dovadă întotdeauna. A luptat pentru idealurile ei, chiar dacă, de multe ori i s-au pus în faţă multe piedici. Nu a cedat şi a mers mai departe, în speranţa că într-o bună zi, ceea ce şi-a dorit va deveni realitate... Nu şi-a pierdut niciodată încrederea...“ Recunoşti aceste gânduri?

Perdea de lacrimi mi se scurge pe faţă. Am fost în natură şi am revenit alături de voi, când cerul a început să plouă. Eu plâng, dar sunt lacrimi de bucurie şi recunoştinţă, că iubirii pe care o am faţă de voi, i se răspunde tot cu iubire. De multe ori, la iubire, mi s-a răspuns cu ură sau invidie. Mulţumesc, Maria, pentru cuvintele tale frumoase, şi că mă vei ierta pentru timpul pe care îl acord muncii; trag, din răsputeri, să vă fie bine; poate va fi un final fericit, vom fi împreună, în curând, iar voi, aripioarele mele, veţi deveni una cu trupul meu, şi vom zbura, pe mai departe, împreună, în visul nostru artistic, de iubire… şi iubirea ne va înălţa alături de soare. Vă iubesc, mai presus de viaţa mea. Sunt mândră că eşti fetiţa mea şi îmi tresaltă inima, de bucurie, că am crescut un boboc, devenit domnişoară, atât de matură, iubitoare şi dulce... TE IUBESC! Vă iubesc pe toţi copiii mei!

13. Cine te inspiră în poezia ta?

Am acostat pe malul vostru, cu soare, ghidată de un om valoros – Nicu Murgăşanu care a văzut un filon. Acest filon începe să fie curăţat de reziduuri şi să strălucească, luminat de iubirea voastră. Am ajuns între îngeri. Voi îmi oblojiţi aripile, pentru a putea zbura, cât mai sus. Voi mă inspiraţi. Voi  şi muzica de calitate, muzica anceastrală, care îmi sensibilizează viaţa, cu trăirile ei, cu glasul naturii.

MULŢUMESC, Nicu Murgăşanu! Mulţumesc, maestre, că ai găsit legenda, spălată de valuri, acostată la ţărm; ai găsit o poezie, îmbrăcată în alge, plânsă, cu amintiri

învolburate în piept…

14. Un cuvânt de suflet pentru Arta conversaţiei ai?

ARTA CONVERSATIEI este o apă limpede şi cristalină din care îmi trag seva de creaţie; este o grădină minunată, cu flori de argint, cu suflet pur, oameni de valoare, sensibili, cu bun simţ, care ştiu să preţuiască şi să conserve o prietenie adevărată. Mulţumesc, din suflet, maestrului Nicu Murgăşanu, care m-a îndrumat spre acest tărâm minunat, ARTA CONVERSAŢIEI. MULŢUMESC PENTRU Că EXIŞTI, ARTA CONVERSAŢIEI!

Şi pentru toţi prietenii mei – un citat drag: „Ca să-ţi fie drag să trăieşti, trebuie să iubeşti oamenii. Să-i iubeşti. Măcar câţiva într-o viaţă. Mila nu înseamnă drag de viaţă. E-o coardă a cărei vibraţie te face să navighezi prin viaţă, punându-te-n locul semenului pe care-l judeci. Îl judeci, încerci să-l înţelegi, îi ierţi multe. Asta nu înseamnă că-l şi iubeşti. Poţi fi dispus chiar să-ţi dai viaţa pentru un semen al tău, fără să-l iubeşti. Ai da-o chiar cu voluptatea de a scăpa de ea. De-a trece pe-un tărâm al unei sperate neştiinţe totale, a unei linişti netulburate.” Ileana Vulpescu – Arta conversaţiei

15. Care este cel mai frumos vis al Lilianei Hănţulescu, de ieri, de azi, de mâine?

Visul meu, dintotdeauna este să îmi public versurile, într-un volum de poezii..

Visul meu actual, este să îmi văd cât mai curând copiii, lângă mine...

Visez ca cititorii să mă iubească, la fel cum îi iubesc şi eu pe ei, şi să îmi fie apreciate versurile...

16. Poţi să ne spui câteva cuvinte despre tine, despre drumul tău artistic şi despre familia ta , care este una de artişti?

Da, cu drag. Provin dintr-o familie de artişti. Suntem patru fraţi, toţi cu înclinaţii artistice. Sora mea, Elena Hănţulescu este pictoriţă, cunoscută sub pseudonimul NORA HACHE; are mare succes în Italia cu creaţiile sale. Fratele meu, ziaristul Ioan Hănţulescu, un jurnalist apreciat în Alba-Iulia,  poet. Alt frate, Paul Hănţulescu, compozitor şi chitarist, cântă la vioară. Ajungând la mine, mezina familiei, am împrumutat de la toţi câte ceva. După terminarea liceului, am făcut mai multe cursuri; îmi doream, cu ardoare, un drum artistic... Liceul l-am făcut în Buzău,  Liceul Mihai Eminescu. Au urmat concursuri de poezie, un curs de modeling cu COSTIN MARCULESCU, cursuri de dans, de canto, de chitară; am colaborat cu regizorul VALI CONSTANTINESCU, la Teatrul George Ciprian – Buzău.

Nu am mers mai departe, deoarece au apărut copiii şi m-am retras; apoi, mi-a fost  greu să revin pe plan artistic. În 2002 - 2003, am prezentat emisiuni la radio vest, Cugir. Am prezentat câteva spectacole, cel mai important fiind festivalul TOAMNA CUGIREANĂ, desfăşurat la Cugir. Am avut colaborări cu ziare locale din Alba: ACCENT PE ALBA ŞI ULPIA TRAIANA, colaborare care continuă şi azi, publicându-mi creaţiile. Deocamdată, rămân la dragostea mea, poezia, dar visez să fiu într-o zi pe scena vieţii mele. Copiii mă moştenesc: băiatul are înclinaţii poetice, fetiţa este la liceul de artă, secţia pictură şi urmează cursuri de actorie, în Alba.

Vă iubesc şi vă îmbrăţişez, cu drag, Liliana Hănţulescu

Mulţumesc frumos, Liliana.

Pentru tine, două daruri speciale: primul, venit de la prietenul tău de suflet, Laurenţiu Cazan: „Eu încurajez pe oricine ar dori să-ţi dezvolte calităţile artistice. Un om care iubeşte arta, nu mai spun, dacă o şi practică, este un om mai bun, mai iubitor, cu o perspectivă mai înaltă şi mai largă asupra vieţii. Dacă Liliana este o iubitoare şi o practicanta a artei, se poate numi un om norocos.

În cazul ei, poezia este cea care face punte între neliniştea pământeană şi revelaţia celestă. Îi doresc succes, în continuare, şi să aibă, mereu, noroc de prieteni, aşa cum sunteţi voi, cei ce formaţi familia Arta Conversaţiei."  Laurenţiu Cazan

și al doilea, un citat care ţi se potriveşte: Inima unei mame este un adânc abis în străfundurile căruia vei găsi întotdeauna iertarea. Honore de Balzac

Eli Gîlcescu

MARIUA IULIAN ZINCA

Fiinţa aleasă

Închis

în camera depărtării,

singur,

cu voce tare gândeam

să câştig timp

să am răgazul să pregătesc

viaţa alături de fiinţa aleasă,

să fie un repaus fără sfârşit,

un calm animalic,

o lungă siestă la soare.

LILIANA HĂNŢULESCU - Pleoape în miez de noapte

Îmi doresc să-ţi cânt,

sub pleoape,
dorul meu; în miez de noapte,
să-ţi ating fruntea, uşor,
tu să mă priveşti cu dor;

şi-ntr-o geană de lumină,
se-ntrevede-o stea divină,
şi pe frunze de cleştar,
împletim mărgăritar,
şi cu fir de lună,
împletim cunună
din gene de stele,
peste visurile mele....

Un testament de suflet sau Jurnalul unei metafore

Fiecare om are câte o comoară ascunsă pe undeva, prin cămările sufletului. Dar, când e vorba de un părinte sau bunic, comoara preţuieşte cât viaţa. Există o asemenea comoară?

Da, imaginea bunicii mele de la țară este vie și acum în memoria mea afectivă. Parcă o văd, îmbrăcată în portul popular, cu Ia albă minunată pe care curgeau motive geometrice colorate, amintind de floarea-vieții, de minunățiile ce le țesea la Războiul de țesut; dar cel mai bine mi-o readuce în minte mirosul de pâine și cozonaci poaspeți, scoți din cuptor.

Există momente de bucurie, de tristeţe, de oboseală. Au fost momente de slăbiciune, înclinând spre decizii neînţelepte?

În călătoria mea cu  trenul iluziei, în care, evident, am și eu un loc rezervat, am mai luat decizii nu prea întelepțe, coborând în Halte Ostile.

Ce înseamnă pentru tine iubirea?

Iubirea, spunea cineva, este starea cea mai înaltă de comunicare. Poate abia atunci ne regăsim, putem găsi înțelesuri dintre rânduri, dintre sunete, în pauza lor, decriptând solfegiul după care putem apoi cânta.

Evident că Întotdeauna există  un cineva care face ca să crească și cealaltă aripă, aflată demult în muguri, așteptând doar un soare de primăvară, pentru a pocni în libertatea zborului.

Spre marea lumină, acolo ne îndreptăm, reconsiderându-ne, într-o clipă, întreaga viaţă efemeră, pe un curcubeu care apare după o ploaie de vară, ca să facă punte dintre răsărit şi apus şi apoi să dispară. Marea Poartă sau necunoscuta chemare, dar care, mai devreme sau mai târziu, ne va fi prietenă de călătorie. Ce părere ai despre moarte?

Moartea, pentru mine înseamnă Viață, chiar dacă pare antagonic. Este doar un prag peste care trebuie să trecem. Ne oprim doar pentru a merge mai departe pe altă treaptă.

Poate doar aici în perimetrul nostru uman gândim așa: rău-bine, bucurie-tristețe, când, de fapt, ele sunt fațetele aceleiași monede, nu?

Se spune că numai morţii nu sunt trişti. Cum te vindeci de tristețe?

Evident că mai am și momente de cădere. Nu pot fi Metaforă tot timpul, nu? Dar numai ieșind în natură mă pot vindeca de tristețe, sau uneori o pun în vers, atunci când cuvintele nu mai au stare și se aștern singure pe foaia albă.

De undeva, de departe, se aude zgomotul prăvălirii valurilor. La mal, o barcă te aşteaptă. Te va conduce într-o altă lume. Eşti pregătită să laşi totul în urmă ca să poţi îmbrăţişa un alt destin, fără să te uiţi înapoi, o clipă?

Pentru că întreaga viață, mi-a plăcut să explorez, să caut, să descopăr, să înțeleg, nu cred că mi-ar fi teamă de necunoscut. De regulă, oamenii se sperie de schimbare tocmai pentru că le este teamă de necunoscut, nu?

Sunt oameni care îşi fac planuri de viitor, alţii se lasă în voia timpului, preţuind ceea ce le este dat. Tu?

Până acum câțiva ani, mi-am făcut planuri de viitor. Dar după ce universul s-a îndurat de mine, trimițându-mi persoane potrivite, cărți potrivite, legate de întrebările mele existențiale, nu mai îmi fac planuri de viitor; mă bucur de ACUM, care poate cuprinde în el trecutul nostru viitor, nu-i așa?

Eşti sceptică faţă de oameni?

Am învățat să nu mai judec sau să pun etichete. Fiecare om care mă supără îl consider că-mi este necesar pentru trecerea a încă unui test, sau, de ce nu, poate că este chiar reflexia mea.

Popasul tău este, de fiecare dată, aşteptat de prieteni. Vorbește despre dorul de poezie şi cum a apărut la tine?

Le mulțumesc mult tuturor, dacă așa sunt percepută. Mă simt onorată! Poezia a trăit în mine în stare latentă, de pe vremea când colindam pădurile eminesciene sau contemplam vrăjită râul care, cu atâta iubire, spăla pietrele de rău, încât acestea trimiteau mesaje aproape sonore.

Să pluteşti pe aripi de nemărginire… Unde ai vrea să fii în acest moment?

Îmi place muzica de orice gen, în special cea clasică. Valsul, evident, îmi place și poate nu neaparat că am o mamă nemțoaică, iar valsul era dansul rege. Dacă valsul m-ar purta spre înălțare, spre altă treaptă a scării pe care urc, de la apariție, chiar nu ar conta locația.

Un gând pentru prietenii Artei conversaţiei.

Îi iubesc pe toți, în egală măsură. Să nu uite, că pentru a menține parfumul florilor din suflet, trebuie să le mențină vii, picurând din roua dăruirii din iubire, zilnic, de dimineață, odată cu răsăritul soarelui, până la apus, când vor închide obloanele colorate, doar pentru a le redeschide dimineața următoare, mai proaspete.

Ce te inspiră?

Singura care mă inspiră este Natura; chiar dacă pare un șablon, așa este. Iubesc Mama-Pământ, de câte ori sărut, cu tălpile goale, roua de pe firele de iarbă; o iubesc la fiecare tril de pasăre care se bucură de fiecare zi, cu recunoștință, pentru viață; o iubesc, chiar și atunci, când vântul mă îmbrățișează, uneori, prea pasional sau când cerul îmi prelinge lacrimi în suflet.

O dragoste generoasă îşi are întotdeauna testamentul pregătit din timp, cel de suflet. Ce virtute specială deţine Katy şi pe care ar vrea să o lase moştenire, să dăinuie etern?

Mulțumesc, Eli! Mă simt copleșită. Sunt un om ca oricare, nu dețin nicio virtute specială. Testamentul meu de suflet este „Jurnalul unei metafore“, care a apărut abia anul trecut (primul volum), iar acum, pentru că poemele mele curg, în continuare (și știi și tu, că orice poem are conștiință și-și cere dreptul la viață), am început să lucrez deja la al II-lea volum.

Ce simţi când eşti în preajma unei flori?

O floare este și ea un suflet; și ea are o poveste de viață; a fost și ea, întâi, o sămânță, pe care grădinarul a ținut-o în pumn, până a eliberat-o în pământ reavăn, pentru a germina, a crește cu privirea către același cer spre care ne uităm și noi și tot ce-i viu, nu-i așa. Mă inspiră povestea ei, vorbesc cu ea, o îngrijesc, iar ea îmi mulțumește, trimițându-mi culori parfumate pentru suflet.

Un gând și despre „Poezia iubirii“?

A fost un titlul foarte inspirat. Chiar, ce am fi fără Iubire? Nu toți suntem lumină din Lumină, iubire din Iubire. Cum ar putea respira Poezia, Muzica, Pictura, Arta, fără de Iubire? Eu zic că este singurul numitor comun, care ne poate transforma, care ne face mai buni. Și ce bine ar fi de-am judeca cu inima.

O carte de căpătâi?

Chiar dacă pare ciudat, și oricine poate ar fi răspuns Biblia, pentru mine, datorită amestecului de culturi (mama nemțoaică și tata român), chiar dacă am fost educată în spiritul Credinței, pot spune, cu mâna pe inimă, că a fost Poezii de Eminescu. Prima carte descoperită în biblioteca tatălui meu; ajunsesem să dorm cu ea sub pernă și mă ajuta de câte ori eram străbătută de neliniști metafizice.

Recunoștința ta se îndreaptă spre...?

Recunoștința mea merge spre bunicii de la țară care știau să trăiască în simplitatea țăranului și cu credință în tot ce făceau. Dar, evident, chiar dacă sunt recunoscătoare pentru familia ce mi-a fost dăruită, un loc esențial îl deține tatăl meu, pe care l-am pierdut de 15 ani, și îi simt și acum, lipsa. Era un om atât de sensibil, scria și el, dar din păcate doar după moartea lui am avut acces la ce a scris.

Rezonam, la fel, în diverse situații, iar sensibilitatea  și aplecarea spre poezie le moștenesc, sigur, de la el.

În „Jurnalul unei Metafore“ i-am dedicat o poezie de suflet:

Gladiole în loc de cruci

În cimitirul de pe deal,

Crescut-au gladiole în loc de cruci...

Acolo stă tata,

Ce mereu m-așteaptă

La candela aprinsă

Ce nu se va stinge-n veci...

Luminând mereu

A spiritului cale

Prin ale omenescului poteci.

Oh, Tată drag,

Văzut-am heruvimii

Cum sufletul ți-l poartă!

Văzut-am spirite ascunse

Din arbore de genă

Ce toate te-așteptau Acasă.

Dar dintr-o dată,

În cimitirul tot,

Crescut-au gladiole în loc de cruci...

S-au transformat în lumânări fecunde

Eterni eoni, prin care lumina divină

Le pătrunde.

Într-o zi o să ajung și eu Acasă...

O întrebare pe care ai aşteptat-o şi nu a venit. Care este?

„Ce cărți ți-au schimbat într-un fel viața ?“

După terminarea diverselor specializări la cursul A.N.A.T.E.C.O.R., mi-am aplecat atenția asupra unor cărți care să-mi răspundă la întrebările care mă măcinau demult. Am citit multe cărți, de diverși autori:

Streinu, Omraam, Aivanov, Dr. Eric Pearl, Eckhart Tolle, Donald Walsh. Ultimul mi-a devenit un fel mentor, iar ce spunea el, mi-a devenit ca un fel de deviză de viață: „Fă din viața ta un dar. Amintește-ți mereu, că chiar tu ești darul. Fii un dar pentru oricine intră în viața ta și pentru oricine în a cărei viață intri”. Pentru că Eminescu este Poezia vieții mele, vă dăruiesc un citat din poezia „Icoană și privăz“ care m-a urmărit mereu în timpul călătoriei mele atemporale:

„Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă

De care nime-n lume, ah nimeni nu întreabă.

Și am visat odată să fiu poet... Un vis

Deșert și fără noimă ce merit-un surâs

De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu

D-eternă mângâiere... și blând să-i fie cântu-i.

Acum... acum, visul văd bine că mi-l mântui.”

Mulţumesc din suflet pentru acest interviu realizat de tine, Elisabeta Gîlcescu

Cu drag, vă îmbrăţişez, prieteni din Arta conversaţiei,

Mulțumesc și eu.

Eli Gîlcescu