Cât de simplă şi fără de spaime ni-e viaţa

Cercul Poeților Apăruți – Kocsis Francisko prezintă: RADNÓTI Miklós 

Poem autumnal

 

(Őszi vers)

Fugi acum, sărmane, când în suflet

tristeţea sporeşte ciorchinii galbeni

ai strugurilor copţi. La vremea aceasta,

toamna, lasă câmpia şi pădurea,

arborii catifelaţi şi tufişurile

sub care ţi-ai îmbrăţişat iubita,

căci mor acum; înaltă, legănătoare,

uscată şi galbenă e iarba în care

ai culcat-o cu săruturi.

Lasă câmpia şi pădurea

şi hai între case, desfrunzirea

arborilor din oraş nu-i atât

de tristă: numai nu-ţi ridica privirea

spre cer şi peste acoperişuri! căci Madone

ostenite stau deasupra caselor

şi le curge şiroaie tristeţea pe faţă.

 

10 septembrie 1929

 

Întindere

(Szélesen)

 

Bucură-te; de vei muri, sfinţi mărunţi

s-or rândui împrejurul tău şi vor cânta

cu binecuvântate glasuri; binecuvântat vei fi

când flăcăii cu ochi miraţi şi fetele

vor sta în jurul tău şi-ncet se va-nteţi

cântul lor de-adio, cum sporeşte straturi-straturi

pe firul de nisip mărgăritarul, scoica-şi scrie

cu lacrimile poezia,

iar cei blânzi se vor ruga.

 

23 martie 1930

 

Şi cruntă

(És kegyetlen)

 

Mama a murit, la fel şi tata şi fratele meu geamăn,

sora mai mică a soţiei, mătuşa ei şi soţul acesteia.

Au murit mulţi şi subit,

şi-n vis, de-nfulecăm prea mult la cină,

auzim cum unghiile şi părul foşnitor

continuă să le crească-n morminte.

Iată cum trăim, nepătaţi şi zâmbind uşor;

cum se agită prin cameră şi aranjează cu ochi

lucitori obiectele, femeii mele îi foşneşte fusta.

A simţit deja că dulăii bogaţilor muşcă,

ştie că morţii sunt definitiv acoperiţi.

Iată cât de simplă şi fără de spaime ni-e viaţa,

ca hârtia ori laptele de pe masă,

dar şi cruntă,

ca privirea mijită a cuţitului de lângă noi.

 

1933

 

Il faut laisser...

Il faut laisser maison, et vergers et jardins –

cu acest vers şi-a-nceput unul din ultimele poeme Ronsard,

îl murmur în mine şi-şi ascute urechea poteca brună,

câte-o petală moartă cade de pe trandafiri, arar;

două tufe desfrunzite mă petrec triste cu privirea,

se pare că peisajul înţelege puţin franceza;

il faut laisser – declamă şi meditativul stejar

şi scapă o ghindă istovită pe aburitul frunzar.

Soarele şede între nori, un ţap priponit cu sfoară

scapă şi hoinăreşte prin luncă, dă ocoale

şi calcă-n băltoace cu o superbă melancolie;

un stol de păsări lunecă-n V în largul zării

şi dispare în domoala cădere a-nserării;

printre frunze rare, se mişcă vălul rece-al ploii,

il faut laisser – şopteşte, l-au îngropat pe Ronsard,

nu-ţi face griji, şi pe pielea ta vor îngheţa perlele sudorii.

 

7 octombrie 1938

 

https://sarutul21.blogspot.com/2021/10/plimbare-de-voie.html

Cronica unui interviu

... sau un interviu în lumină

https://poeziaiubirii-artaconversatiei.blogspot.com/2012/05/un-testament-de-suflet-jurnalul-unei.html

La noi, românii, fiecare a avut o bunică la ţară, în ie albă, amintindu-şi mirosul de pâine și cozonaci poaspeți. Pentru bunicii de la ţară îşi manifestă şi Kati recunoştinţa. Ca orice muritor, şi Kati s-a urcat în trenul iluziei, cu loc rezervat prin metode clasice, atunci neexistâd internet şi comenzi online.

Nu ştim de ce, de multe ori a coborât în halte ostile, căutând iubirea, adică starea cea mai înaltă de comunicare. Kati nu a fost lăutar în iubire, ci notist („halea bobiţe”), cântând, măi să fie, numai după solfegii descrifrate. Dar nu era mai bine şi „după ureche”, la îndemnul inimii?
Se aminteşte de libertatea zborului, cei doi fiind nu două păsări ce se întâlnesc, ci cele două aripi ale păsării unice ce simbolizează perechea.
Eli întreabă de marea lumină spre care ne îndreptăm, ca termenii unui şir ce tind spre o limită finită, numită marea lumină.
Kati e sigură că moartea însemnă viaţă, fiind doar o trecere dintr-o stare în alta, după mine amintindu-ne versurile cântate de Mărgineanu – „Nu mai plânge Jane, plânsul e de formă; Jeana nu e moarte, Jeana se transformă”.
Aşadar, moartea pentru Kati este doar un prag peste care trebuie să trecem... ne oprim doar pentru a merge mai departe pe altă treaptă...,
Eli nu poate fi metaforă tot timpul, având şi momente de cădere („shut down”) atenuate sau eliminate prin ieşirea în natura mamă, adică realitatea înconjurătoare, dar totuşi un mediu antropic, fie şi numai cu domnia sa unic participant, ceea ce e mai greu.
Şi altenativa e prezentă, respectiv refugiul în versuri, „atunci când cuvintele nu mai au stare și se aștern singure pe foaia albă” (noi am zice şi pe ecranul de editare, respectiv în documentul de salvat, că altfel...
Eli nu se lasă păcălită uşor. Induce sentimentul prăvălirii valurilor, ameninţă cu barca ce ar trece o apă mare (numai Styxul să nu fie!) pentru împlinirea unui alt destin.
Exploratoarea Kati îşi susţine cauza, plăcerea de a căuta, a descoperi şi a înţelege, fără teamă de necunoscut. De parcă „ar juca acasă”, Eli nu se lasă şi insistă pe dorul de poezie şi momentul de naştere a acestui dor. Aflăm că poezia a trăit în Kati în stare latentă, de pe vremea când colinda pădurile şi admira râul, cu pietrele albiei ce scoteau mesaje sonore (Eminescu – „fiind băiet păduri cutreieram..”; „râul, ramul..”).
Eli trece, prin salt inteligent, abil, la momentul şi locul valsului, încetinirii, pasiunii, intensităţii, înălţării, saltului spre necunoscut. Kati fandează spre fondul muzical de orice gen, în special cel clasic. Nu putea să nu îi placă valsul, cu aluzie şi la originea maternă germană, fără preferinţe asupra locului, dar lăsându-ne în expectativă asupra posesorului braţului de sprijin.
Fiindcă soarta ne-a dat „Arta”, Kati îi iubeşte pe toţi cei îmbarcaţi la bordul navei noastre al cărei căpitan este chiar Eli, cerându-ne, inclusiv nouă, bătrânilor mateloţi, să păstrăm parfumul florilor din suflet, să trebăluim toată ziua (insomniacii şi noaptea) într-ale scrisului şi în alte îndeletniciri artistice.
Pe Kati nu o inspiră decât natura, mama noastră. Îşi iubeşte „a treia planetă de la Soare”, sărutând-o cu tălpile goale, neuitând roua de pe firele de iarbă, trilurile păsărilor, vântul ce o îmbrățișează, cerul care îi prelinge lacrimi în suflet... Deşi se consideră un om ca oricare, fără virtuţi anume, noi credem că printre virtuţile sale de iubitor de frumos, de mânuitor al Metaforei iubirii, de membru al echipajului navei, de poet al iubirii, sunt și cele de Om, de prieten şi sfătuitor al celor tineri.

Niţu Constantin – #Arta conversaţiei

19 mai 2012

INFINITUL IUBIRII: Infinitul iubirii

INFINITUL IUBIRII: Infinitul iubirii: Nu ştiu de ce aţi ales acest titlu, că sunt doi infiniţi, cel mare şi cel mic. Dilema cititorului:  „Că-i iubire, bine, fie, Infinitu...

O Primăvară Cromatică

La prima impresie despre Nynna Vizireanu

Iarnă de alb. Albastru marin. Tuşe de purpuriu după cuvinte. Trăsături de verde rar. Joc de curbe. Surprinde viaţa. Serioasă cu şevaletul şi penelul, ca şi cu ecranul şi „mausul”. Spinoasă cu azurul. Răsfăţată (şi de poeţi). Victimă a nuanţelor. Pregătită de noi experienţe. Orgolioasă cu umbrele. Sensibilă (cu dimineţile şi apusurile). Spirituală (în rezoluţii radiometrice). Discretă (rareori cu violetul). Graţioasă (cu albul şi cu negrul). Ochioasă (spre şevalet). Maliţioase (cu purpuriul). Sufletistă (la prima tuşă). Gânditoare (la a opta tuşă). Profundă (la ultima tuşă). 

Veninoasă (când nu îi ies umbrele). Plină de compasiune (cu pânza ratată). Cu simţul umorului (la combinaţia cuvânt nuanţă de gri sau de ce o fi). Sarcastică (faţă de alb). Grijulie (cu marinarii Artei). Resemnată (când nu poate denumi culoarea prazului). Implinită (după expoziţie şi după apariţia interviului). Distrusă (de ce nu a scris nimic «veteranul» Constantin? Nici măcar un «like» ?). Renăscută (când citeşte ce am postat). Matură (faţă de mare). Luminată (la răsăritul soarelui deasupra mării). Sfârşită (după un apus reuşit).
Copilăroasă (cu turcoazul). Timidă (cu purpuriul). Senzuală (cu violetul şi liliachiul). Şarmantă (cu verdele rareori). Fericită (în „Arta conversaţiei”). Misterioasă (din copilărie, cu cartea). Mistuită (tot din copilărie, din dragoste de Eminescu). Mironosiţă (pentru cine vrea, nu putem ghici). Măgulită (de Eli). Nepăsătoare (cu şapte nuanţe de gri). Diafană (la răsărit). Translucidă (la apus). Sofisticată (la albastrul infinit). 
Puternică (din credinţă în copii şi în oameni, chiar virtuali). Senină (la trei zile după o expoziţie reuşită). Fragilă (la alegerea nuanţelor de maro). Vulnerabilă (la critici). Sălbatică (numai între orhidee). 
Cheltuitoare (pe ustensile). Libertină (cu marea). Aspră (cu nuanţele de roşu). Iubitoare de lumină (crepusculară). Visătoare (de nuanţe nedescoperite). Plânsă (când nu-i reuşeşte stacojiul). Zâmbitoare (că i-a apărut interviul). Remarcată (de iubitorii de culori). Crede în magia crepusculului. Savurează mişcarea valurilor (mai ales iarna). Întrebătoare (la nuanţe liliachii). 
Violentă (la redarea valurilor şi a umbrelor lor). Cu mulţi amici în «Artă». Înţeleaptă (în dialogul cu tinerii). Precaută (la combinarea albului cu negrul). Bănuitoare (cu interpretarea nuanţelor de roşu). 

Redă uşor verdeaţa (mai greu îi iese ceaţa). A redat oare şi fluturi (din cei cu aripi pictate deja de Cel de Sus). Întrebătoare (cum să redea parfumul florilor dimineaţa, când se ridică ceaţa). Fericită (normal, doar e iubită). Blândă (ca briza mării). Mai studiază încă surprinderea zborului păsărilor, infinitul magic al zborului lui Icar. Îi recomand redarea unei ploi de vară, a unei îmbrăţişări. 

CETITORIUL şi privitorul

Constantin Nițu

https://luceafarul.net/nynna-vizireanu-poezia-iubirii-acum-si-in-pandemia-covid-19-si-telescoala-ca-si-la-bacau-aici-dascal-prof-univ-dr-nitu-constantin?

Și la a doua impresie

Biblioteca Națională a României

N-am să vă spun...

poezie de Zaharia Stancu

În fiecare zi

„Lăsaţi-mi măcar acest adevăr:
al lecturii.“

Minune când minune este omul pentru om

Încă-i frumoasă, încă! În restul unei inimi un dor încă palpită, încă oprește clipa în colțul din privire și dragostea o mână pe vechile cărări... Încă-i frumoasă, încă... Când piere rostul vieții, apropie miresme în frunze de poveste... Încă-i frumoasă, încă... și zilele le schimbă în floare, în sărut...

Încă mai cred în minuni... cele care zâmbesc... dar când te atrag și te conduc acolo unde este nevoie de ele, e de-ajuns un prieten și locuri acoperite de case, trotuare, oameni... și glasuri care așteaptă, iar și iar, „duminica de ieri“, acolo unde există loc pentru poeți și cărțile lor, în salonul inundat de lumină, unde poți să râzi, să plângi, să cânți... acolo unde se întâlnesc și își dau mâna fapte, uimite de ceea ce găsește omul pentru sufletul omului, unde amintiri te cutreieră în sus și în jos, zbor și cădere, zbor și iubire, în mâna de înger, cărți, cărți...

Când dorul arde în palmă și face cale-ntoarsă  pe deasupra viilor, când pomu-și lasă vis în muguri iar pe urma rodului neprins, toamna sună altfel în floarea albă de vișin când reînvie grădini bântuite de prea grele vini... „atunci, la poarta îndepărtată, auzim căldura...“, acolo la porțile cuvântului... o întânire într-o lume vie – ARTA CONVERSAȚIEI, „dincolo de tăișul privirii transpuse în albastru rece cu suferințe care nu mai dor...“ E visul unei flori – vis de margarete – într-un sublim poetic, față-n față cu marea doamnă a literaturii române contemporane, Ileana Vulpescu, în hotarul nesfârșit al cuvintelor...

Cascade lăuntrice de bucurie, din altoiul liliacului, se sting în acel soi de tristețe, din petalele răsfirate, ale margaretelor. Și ruperea petalelor cu „mă iubește, nu mă iubește...“ – naturalețea bucuriei, care dezarmează pe oricine cu aceeași admirabilă simplitate, scriind o lume a frumosului și a binelui, cea care are puterea încă să privească fără teamă la faptele vieții și ale morții...

Și doar cărțile sunt cele care îi aduc bucuria, fără vreun gând ascuns, doar clipa neumbrită, chiar mugurii grădinii mele, amurg și dimineți și prag... și-așa, în suflet, mereu un vis cu aripi spre sărutul din infinit „cu dorul roșu și cu verdele ce-mi dă răgaz. Aud mașinile din vis...Țipete de metale obosite cad învinse de rugină...E semnul roșului ce învinge...E o luptă câștigată! Dar vai! Programe noi sunt proiectate în orizonturi îndepărtate și mașini sofisticate se ridică, pe sub apă... Zăngănitul se apropie din orizont.... Și efecte speciale cad în reflexele de roșu ale ploilor ce cad... În orizontul de pe mal, monștrii construiți în viitor își deschid hăul timpului ce trebuie să vină...  – Salvați câmpul cu maci! E vocea ploii roșii, din furtuna, care crește... – E sărutul din alt veac...Și roșul nu mai arde, ci doar plânge... Și ploaia se abate cu repeziciune pe trupul meu, învins de uscăciunea mașinilor, ce stau să mă înghită...“

(Carte în lucru, Margareta Anton)

O personalitate profund respectată de membrii ARTA CONVERSAȚIEI XXl,

când împreună am lansat proiect după proiect, acolo unde ne strecura pe rând lecțiile de viață și celebre proiectele „Sărutul, o carte în dar“, „Ileana Vulpescu și tinerii“ – întâlniri aniversare, locuri în care poezia de o prospețime tinerească e încurajată sincer, și îndemnată cu sentimente de admirație față de poezia iubirii... Pentru că toate faptele ei înseamnă iubire... Toate dovezile ei înseamnă iubire și de aceea nimic nu i se pare greu, nimic nu îi este străin, nimic nu i se pare nedemn de marea iubire ARTA CONVERSAȚIEI... iar cel ce ajunge la ea e cel care a atins înțelepciunea adâncă a dragostei – o  confundare cu poezia sub semnul desăvârșirii, al eternității...

Un exemplu de încredere, bunătate și înțelepciune, omul care nu are alte rădăcini decât pe cele întâmplate în ARTA CONVERSAȚIEI, omul care nu și-a părăsit niciodată țara... omul care își caută sprijin în oameni, dăruindu-se prietenilor, omul care „se recomandă pe sine drept un scriitor lucid, nesofisticat, cu un acut semn al calității...“ omul care nu ne lasă să murim...