Confesiuni

Bucurie!

Bucurie mare în această dimineaţă, chiar o minune, să fim atât de aproape de cetitoriul și privitoriul artei conversației, prietenului nostru, Constantin Niţu.

Există o oarecare dificultate în a defini ruşinea, atâta vreme cât cauzele ei rămân multiple; iar ea prinde forme diferite de la individ la individ, mai ales sentimentul de teamă de a nu fi judecat de ceilalţi. Cum înfruntă Constantin Niţu ruşinea?

Da, ai dat definiţia corectă a ruşinii. Latinii spuneau „Naturalia non sunt turpia”. În traducere, „Cele naturale nu sunt rușinoase”. Dar filtrarea trebuie, totuşi, făcută. Trăim în societate. Avem obligaţii deosebite, mai ales dacă suntem şi educatori. Ruşine trebuie să îmi fie, în primul rând faţă de mine şi acţiunile mele, când am comis o faptă rea sau chiar când am gândit ceva rău. Şi ca să nu îmi fie ruşine trebuie să mă comport corect faţă de mine şi faţă de ceilalţi, să iubesc oamenii. Să îmi amintesc mereu de vorbele lui Călinescu: „sufletul meu are nevoie de sufletele celorlalţi şi toţi trăim în lume”.

Când îmbătrâneşti, nu trebuie să renunţi la dorinţe, trebuie să schimbi doar tipul lor. Am citit această confesiune de nenumărate ori. Constantin Niţu este un om fericit?

Da, este fericit, deoarece este înconjurat de prieteni, inclusiv virtuali. Este fericit că a realizat ceva în viaţă şi că a contribuit la educarea, instruirea şi formarea de caractere.

Singurul lucru pe care-l știm este moartea. Restul, numai presupuneri. Uneori, părem niște copii pierduți într-o pădure fără de cărare, căutăm un semn pentru a desluși un sens.  Constantin Niţu a descoperit cărarea? Și cum?

Depinde de loc, timp şi participanţi, alteţă! Autocenzura e sfântă. Ne plângem toţi de dictaturi şi dictatori. Cea mai teribilă dictatură este cea a legii. Ajungem iar la latini –„dura lex sed lex”! Şi mă refer aici nu numai la legile juridice, ci şi la cele morale, chiar nescrise.

Walt Whitman spunea în „Fire de iarbă” că „fiecare centimetru pătrat este acoperit de o minune, dar trebuie să o vezi, să te apleci asupra ei, să nu laşi să se aştearnă rutina, banalitatea peste aceste minuni. Care este locul considerat raiul pe pământ, unde Constantin Niţu şi-ar scrie poezia sufletului?

Intrăm în teoria informaţiei. Unde există diferenţe, există informaţie, pe care o percepe numai omul. El are „senzorii”, organele sale de simţ, dar şi calculatorul „central”, creierul. Raiul şi-l construieşte omul în „domeniul său de definiţie”. Acasă. Adică în comuna Stâlpeni, în Argeş, unde m-am născut. Am călătorit pe întreaga planetă Pământ, dar de fiecare dată am dorit să mă întorc acasă. „Iarba verde de acasă, să mă rătăcesc prin lume nu mă lasă…”) Şi din Bucureşti, unde am domiciliul, doresc să mă întorc deseori „acasă”. Şi chiar o fac.

Dar asta nu înseamnă că nu doresc să calc şi alte locuri. Ce frumos este să treci peste taiga cu avionul, în luna septembrie, să vezi multitudinea de culori. Şi să nu te laşi până nu mergi în acelaşi anotimp „pe teren”. Îţi încarci „bateriile”! Chiar şi în Bucegi se întâmplă la fel.

Măsurarea vieţii omului nu este în funcţie de timp, ci de buna ei folosire. Constantin Niţu îşi trăiește cu folos această viaţă?

Da, şi-o trăieşte, că încă nu s-a spus „finita la commedia”. Dar folosul trebuie să nu fie numai pentru tine, ci şi pentru ceilalţi. Şi pot răspunde afirmativ la întrebare. Am ajuns pe culmile carierei, ca cercetător ştiinţific, profesor universitar, şef de catedră, decan, grad militar sau „cetitoriu” de poezii şi romane, „privitoriu” de opere de artă, bun ascultător de muzică. Dar astea toate sunt neimportante. Lucrul cel mai important este acela că mi-am câştigat prietenia studenţilor mei, foşti şi actuali.

Suntem ceea ce lăsăm în urmă. Ce lasă Constantin Niţu moştenire?

Grea întrebare. Un fiu, deci un om, nepoţi, o casă, cel puţin un pom (prun să fie; nouă românilor „luaţi-ne orice, dar nu ne luaţi prunii”). Cărţi şi articole de specialitate, dicţionare, studii, rapoarte de cercetare, produse, ocazional poezii şi scurte povestiri de uz personal. Dar averea cea mai mare este constituită de cunoştinţele şi „know-how”-ul furnizate studenţilor mei.

Căsnicia e ceva măreţ. E minunat să fie întotdeauna un cuplu, să dăinuie dragostea. Da, căsătoria este sacră, dar e mai bine să distrugi o căsnicie decât să te laşi distrus de ea. Ce părere aveți?

Complicată problemă ai ridicat. Căsnicia presupune şi cunoaşterea unor verbe conjugate în doi. Totul începe cu un „văzut, plăcut”, un Făt-frumos (Luceafărul e, totuşi, prea departe, nemuritor şi rece), o Ileană-Cosânzeană. Nu mai e necesar calul. Dar lumea evoluează. Calul e înlocuit cu automobilul. Cadrul mirific românesc, o alee în parc, o bancă a primului sărut sunt înlocuite uneori cu alte salturi, chiar şi în Insula Bali. Şi, ca în orice duet, contează şi armonia, altruismul! Viaţa are suişuri şi coborâşuri, dar cel ales trebuie să îţi rămână mereu alături, fie că faci măsurători astronomice în Alpi sau pe Everest, fie că eşti pe mare sau „la căpşuni în Spania”. Mereu, să îl simţi pe celălalt aproape. Nu mă pot plânge de contrariu. Cu toate că nu a fost nevoie să procedez precum a spus Shakespeare (mă gândeam, în glumă, la „Îmblânzirea scorpiei”). Acum, fetelor, nu săriţi cu gura pe mine! Pentru un sărut, da! Iubim femeile, încercăm să le cunoaştem, de cele mai multe ori nu reuşim, dar nu-i bai, nici ele însele nu reuşesc să se cunoască şi să se înţeleagă (eu am încercat). Dar, ca la orice teoremă din matematică, există şi o reciprocă, chiar şi un corolar, dar nu insist.

Revenind la sexul frumos, „un pisc de munte scorburos, pe care-l urci de sus în jos, când faci pe alpinistul caraghios” (Minulescu e de vină), pe scurt, femeile sunt fermecătoare (dacă le cazi în braţe şi nu le cazi în gheare). Dacă citeşte Viorica, am încurcat-o!

Pentru că ne îndreptăm spre alte sfere, mult prea înalte, părăsind clasicul atât de melodios, păstrat încă de generaţia adultă, dar fără să fie gustat de cei tineri, unde se poziţionează Constantin Niţu?

Am un avantaj, deoarece lucrez cu studenţii. Istoria se repetă. Condiţiile tehnice se schimbă. Acum poţi „da un SMS” dacă întârzii la o întâlnire. Dar să lăsăm glumele la o parte. Lumea evoluează. Legea contrariilor acţionează din ce în ce mai pregnant. Dar şi atunci când eram tineri, auzeam expresia „tineretul de azi…”. Dar cât de mult încercăm noi să ne apropiem de cei tineri? Cum îi încurajăm? Să îi lăsăm să devină „manelişti”? Nu observaţi că în site-urile de socializare oamenii sunt în grupuri după multe alte criterii şi nu numai după vârstă?  Când o tânără familie are un nou născut, nu e mai bună o bunică decât o bonă falsă? La rugăminte unui scriitor din „dulcele târg al Ieşilor” i-am analizat pe cei de vârsta a treia: (http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/b-tr-ne-ea-i-crea-ia).

Tinerii au nevoie de iubire, de o mână întinsă atunci când trebuie. Cum să am eu pretenţia, ca bărbat, să mi „se dea locul” în autobuz de către o tânără, care poate e obosită, venind de la muncă, poate fi gravidă, e în drum către medicul de familie. Rezumând, dai iubire, ai iubire!

Chiar dacă ascultăm melodii ca cea cu versurile „la mare, la soare, fetiţele sunt goale, femei adevărate, agaţă-le pe toate!”, nu mai avem aer. Fiindcă suntem puşi pe glume, „şi una e prea mult!” Iar vă supăraţi pe mine, un simplu „cetitoriu” şi „privitoriu”. Parcă în contradictoriu, o altă zicală spune că „nu poţi avea toate femeile din lume; dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci!”. Vorbe, vorbe…

Omul este o fiinţă haotică ce va tinde să-şi asume rolul cunoaşterii şi va claca în faţa noilor infinituri de necunoaştere pe care le va întrezări.

A fost şi Constantin Niţu printre aceştia?

În nici un caz. Am lucrat doar în cercetare şi în educaţie. A trebuit să fiu mereu ancorat la nou. Nu pot cunoaşte totul, dar învăţ tot timpul. Dacă un doctorand, îndrumat de mine, nu cunoaşte în domeniul său îngust de cercetare, mai bine şi mai mult ca mine, înseamnă că am făcut umbră pământului de pomană!

Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila între nebunia descoperirii şi plictiseala de armonie. Cum ați descrie fericirea, cu propriile argumente ?

Fericirea şi-o defineşte fiecare. Te trezeşti dimineaţa, poţi fi fericit sau nu. Vezi o floare, poţi fi sensibilizat sau insensibil. Te urci în autobuz. Stai lângă o fată frumoasă. Poţi „vedea” frumuseţea sau nu. Ajungi la locul de muncă. Vezi colegii şi şeful zâmbind, îi vezi morocănoşi. Şi ziua trece. Te întorci acasă. Citeşti o poezie „bună”, vezi un film interesant, îţi citeşti mesajele de poştă electronică, primeşti o adresă către un videoclip interesant, editezi un capitol dintr-un manual. Na, că am uitat de unde am plecat. Aşa că fericirea nu este o momeală. Acest interviu mă face fericit. Întrebam o doamnă frumoasă: „trebuie să răspund „frumos”. Voi câştiga în mod precis prieteni dintre cei ce-l vor citi!”

Problema e să nu vrei imposibilul şi să fii conştient de faptul că orice infinit „mare” este format din părticele „infinitesimale”. Totul depinde de organele tale de simţ şi de creierul tău, chiar dacă neuronul de serviciu e singur şi se plictiseşte când toţi ceilalţi sunt „ocupaţi”.

  

Natura noastră ne spune că omul este un sistem dinamic în care o infinitate de lucruri, pe care le avem, face schimb de materie şi spirit cu o infinitate de lucruri pe care nu le avem. Atât timp cât va exista un echilibru în acest sistem, va exista şi armonie. Cum ați menţinut echilibrul între a avea şi a fi?

Am conjugat mai mult verbul a fi, decât a avea. De unde să ai? Nu îţi dă nimeni nimic pe degeaba. Averea cea mai mare a unui om este dată de sănătate, inteligenţă (şi ea perfectibilă), muncă şi relaţiile cu ceilalţi. Un sistem este format din părţi şi din relaţii. Relaţiile definesc sistemul. Iar cea mai importantă relaţie este cea cu eul tău interior. Încearcă mereu, să te depăşeşti şi succesul ţi-e asigurat. Nu ai de luptat decât cu tine însuţi.

Un gând pentru tinerii din Arta conversaţiei are Niţu Constantin?

Cum să nu am? Să citească mult, să scrie mult, să admire orice operă de artă, considerând că opera de artă perfectă este tot ce ne înconjoară, adică natura şi omul integrat în ea, să revadă ce au scris, să comunice („comunic, deci exist, nu comunic, în eroare persist”), să nu se supere la o critică ce trebuie făcută, totuşi, cu blândeţe (ca o mângâiere pe cap). Să ştie mereu că îi iubim, că nu putem trăi fără ei.

Există un roman? O carte captivantă. O poveste emoţionantă şi magistral scrisă? O carte preferată?

Ar fi multe cărţi care trebuie citite, dar fără a renunţa la ceva drag. Aici nu văd alternativa. Mă gândesc la Quo vadis, Război şi pace, (Pe) Donul liniştit, Un pod prea îndepărtat, Fraţii Jderi, Mizerabilii, Arta conversaţiei, din care v-aţi inspirat ca denumire a grupului, şi lista ar putea continua. Oricâte poezii aş citi, i-aş reciti, totuşi, Pe: Omar Kayam, Eminescu, Baudelaire, Minulescu, Topârceanu, Serghei Esenin...

Frecventează Constantin Niţu numai autori mari sau se apleacă cu înţelegere şi asupra celor tineri, deschişi înnoirilor literare, acceptându-i ca o posibilă valoare, peste ani?

Să ne amintim de Eminescu, care scria că:

„Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe, 

Vede-n capăt începutul 

Cine ştie să le-nveţe…”

Ori de la trecut la viitor este obligatoriu să treci prin prezent. Dacă dau nume, cei nespecificaţi se supără. Dar pot reaminti un poet consacrat, Zinca Marius Iulian, „navigator printre cuvinte”, dar şi tineri poeţi, membri ai grupului, ca: Georgia Mihaela, Roxana, Andreea, Liliana (sirena), Antonella, Gabriela (folosesc doar prenume)… Poeţii consacraţi să mă ierte. Ei nu au nevoie de încurajare.

Simt că lipsește o întrebare.  Care este?

Ar fi multe. Dar spaţiul „tipografic” sau pe pagina web poate e limitat. Una ar fi: „ai scris vreo poezie, „cetitoriule”?”

Aş răspunde cu vechea melodie ce începe cu versurile „Că nu e om să nu fi scris o poezie, Măcar o dată, doar o dată-n viaţa lui…” (Kirculescu, Prima poezie)

Şi că pe Viorica, „profesoara de sport”, am cerut-o în căsătorie în versuri: (http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/alegere-6):

„Dă-mi mâna ta, gingaşa mână,

Să nu cădem când suim coasta,

Când viaţa, piedici, o să pună,

Vrei să-ţi alegi cărarea asta?”.

Cine ghiceşte ce a ales arădeanca Viorica?

În rest, rămân veşnicul „cetitoriu” al operelor voastre. În primul rând ale celor neconsacraţi. Apoi „om mai vedea!”

Eli Gîlcescu