La noi, românii, fiecare a avut o bunică la ţară, în ie albă, amintindu-şi mirosul de pâine și cozonaci poaspeți. Pentru bunicii de la ţară îşi manifestă şi Kati recunoştinţa. Ca orice muritor, şi Kati s-a urcat în trenul iluziei, cu loc rezervat prin metode clasice, atunci neexistâd internet şi comenzi online.
Nu ştim de ce, de multe ori a coborât în halte ostile,
căutând iubirea, adică starea cea mai înaltă de comunicare. Kati nu a fost
lăutar în iubire, ci notist („halea bobiţe”), cântând, măi să fie, numai după
solfegii descrifrate. Dar nu era mai bine şi „după ureche”, la îndemnul inimii?
Se aminteşte de libertatea zborului, cei doi fiind nu două
păsări ce se întâlnesc, ci cele două aripi ale păsării unice ce simbolizează
perechea.
Eli întreabă de marea lumină spre care ne îndreptăm, ca
termenii unui şir ce tind spre o limită finită, numită marea lumină.
Kati e sigură că moartea însemnă viaţă, fiind doar o trecere
dintr-o stare în alta, după mine amintindu-ne versurile cântate de Mărgineanu –
„Nu mai plânge Jane, plânsul e de formă; Jeana nu e moarte, Jeana se
transformă”.
Aşadar, moartea pentru Kati este doar un prag peste care
trebuie să trecem... ne oprim doar pentru a merge mai departe pe altă
treaptă...,
Eli nu poate fi metaforă tot timpul, având şi momente de
cădere („shut down”) atenuate sau eliminate prin ieşirea în natura mamă, adică
realitatea înconjurătoare, dar totuşi un mediu antropic, fie şi numai cu
domnia sa unic participant, ceea ce e mai greu.
Şi altenativa e prezentă, respectiv refugiul în versuri,
„atunci când cuvintele nu mai au stare și se aștern singure pe foaia albă” (noi
am zice şi pe ecranul de editare, respectiv în documentul de salvat, că
altfel...
Eli nu se lasă păcălită uşor. Induce sentimentul prăvălirii
valurilor, ameninţă cu barca ce ar trece o apă mare (numai Styxul să nu
fie!) pentru împlinirea unui alt destin.
Exploratoarea Kati îşi susţine cauza, plăcerea de a căuta, a
descoperi şi a înţelege, fără teamă de necunoscut. De parcă „ar juca acasă”,
Eli nu se lasă şi insistă pe dorul de poezie şi momentul de naştere a acestui
dor. Aflăm că poezia a trăit în Kati în stare latentă, de pe vremea când
colinda pădurile şi admira râul, cu pietrele albiei ce scoteau mesaje sonore (Eminescu
– „fiind băiet păduri cutreieram..”; „râul, ramul..”).
Eli trece, prin salt inteligent, abil, la momentul şi locul
valsului, încetinirii, pasiunii, intensităţii, înălţării, saltului spre
necunoscut. Kati fandează spre fondul muzical de orice gen, în special cel
clasic. Nu putea să nu îi placă valsul, cu aluzie şi la originea maternă
germană, fără preferinţe asupra locului, dar lăsându-ne în expectativă asupra
posesorului braţului de sprijin.
Fiindcă soarta ne-a dat „Arta”, Kati îi iubeşte pe
toţi cei îmbarcaţi la bordul navei noastre al cărei căpitan este chiar Eli,
cerându-ne, inclusiv nouă, bătrânilor mateloţi, să păstrăm parfumul florilor
din suflet, să trebăluim toată ziua (insomniacii şi noaptea) într-ale scrisului
şi în alte îndeletniciri artistice.
Pe Kati nu o inspiră decât natura, mama noastră. Îşi
iubeşte „a treia planetă de la Soare”, sărutând-o cu tălpile goale,
neuitând roua de pe firele de iarbă, trilurile păsărilor, vântul ce o
îmbrățișează, cerul care îi prelinge lacrimi în suflet... Deşi se consideră un
om ca oricare, fără virtuţi anume, noi credem că printre virtuţile sale de iubitor de frumos, de mânuitor al Metaforei iubirii, de membru al
echipajului navei, de poet al iubirii, sunt și cele de Om, de prieten şi sfătuitor al celor
tineri.
Niţu Constantin –
#Arta conversaţiei
19 mai 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu