Un testament de suflet sau Jurnalul unei metafore

Fiecare om are câte o comoară ascunsă pe undeva, prin cămările sufletului. Dar, când e vorba de un părinte sau bunic, comoara preţuieşte cât viaţa. Există o asemenea comoară?

Da, imaginea bunicii mele de la țară este vie și acum în memoria mea afectivă. Parcă o văd, îmbrăcată în portul popular, cu Ia albă minunată pe care curgeau motive geometrice colorate, amintind de floarea-vieții, de minunățiile ce le țesea la Războiul de țesut; dar cel mai bine mi-o readuce în minte mirosul de pâine și cozonaci poaspeți, scoți din cuptor.

Există momente de bucurie, de tristeţe, de oboseală. Au fost momente de slăbiciune, înclinând spre decizii neînţelepte?

În călătoria mea cu  trenul iluziei, în care, evident, am și eu un loc rezervat, am mai luat decizii nu prea întelepțe, coborând în Halte Ostile.

Ce înseamnă pentru tine iubirea?

Iubirea, spunea cineva, este starea cea mai înaltă de comunicare. Poate abia atunci ne regăsim, putem găsi înțelesuri dintre rânduri, dintre sunete, în pauza lor, decriptând solfegiul după care putem apoi cânta.

Evident că Întotdeauna există  un cineva care face ca să crească și cealaltă aripă, aflată demult în muguri, așteptând doar un soare de primăvară, pentru a pocni în libertatea zborului.

Spre marea lumină, acolo ne îndreptăm, reconsiderându-ne, într-o clipă, întreaga viaţă efemeră, pe un curcubeu care apare după o ploaie de vară, ca să facă punte dintre răsărit şi apus şi apoi să dispară. Marea Poartă sau necunoscuta chemare, dar care, mai devreme sau mai târziu, ne va fi prietenă de călătorie. Ce părere ai despre moarte?

Moartea, pentru mine înseamnă Viață, chiar dacă pare antagonic. Este doar un prag peste care trebuie să trecem. Ne oprim doar pentru a merge mai departe pe altă treaptă.

Poate doar aici în perimetrul nostru uman gândim așa: rău-bine, bucurie-tristețe, când, de fapt, ele sunt fațetele aceleiași monede, nu?

Se spune că numai morţii nu sunt trişti. Cum te vindeci de tristețe?

Evident că mai am și momente de cădere. Nu pot fi Metaforă tot timpul, nu? Dar numai ieșind în natură mă pot vindeca de tristețe, sau uneori o pun în vers, atunci când cuvintele nu mai au stare și se aștern singure pe foaia albă.

De undeva, de departe, se aude zgomotul prăvălirii valurilor. La mal, o barcă te aşteaptă. Te va conduce într-o altă lume. Eşti pregătită să laşi totul în urmă ca să poţi îmbrăţişa un alt destin, fără să te uiţi înapoi, o clipă?

Pentru că întreaga viață, mi-a plăcut să explorez, să caut, să descopăr, să înțeleg, nu cred că mi-ar fi teamă de necunoscut. De regulă, oamenii se sperie de schimbare tocmai pentru că le este teamă de necunoscut, nu?

Sunt oameni care îşi fac planuri de viitor, alţii se lasă în voia timpului, preţuind ceea ce le este dat. Tu?

Până acum câțiva ani, mi-am făcut planuri de viitor. Dar după ce universul s-a îndurat de mine, trimițându-mi persoane potrivite, cărți potrivite, legate de întrebările mele existențiale, nu mai îmi fac planuri de viitor; mă bucur de ACUM, care poate cuprinde în el trecutul nostru viitor, nu-i așa?

Eşti sceptică faţă de oameni?

Am învățat să nu mai judec sau să pun etichete. Fiecare om care mă supără îl consider că-mi este necesar pentru trecerea a încă unui test, sau, de ce nu, poate că este chiar reflexia mea.

Popasul tău este, de fiecare dată, aşteptat de prieteni. Vorbește despre dorul de poezie şi cum a apărut la tine?

Le mulțumesc mult tuturor, dacă așa sunt percepută. Mă simt onorată! Poezia a trăit în mine în stare latentă, de pe vremea când colindam pădurile eminesciene sau contemplam vrăjită râul care, cu atâta iubire, spăla pietrele de rău, încât acestea trimiteau mesaje aproape sonore.

Să pluteşti pe aripi de nemărginire… Unde ai vrea să fii în acest moment?

Îmi place muzica de orice gen, în special cea clasică. Valsul, evident, îmi place și poate nu neaparat că am o mamă nemțoaică, iar valsul era dansul rege. Dacă valsul m-ar purta spre înălțare, spre altă treaptă a scării pe care urc, de la apariție, chiar nu ar conta locația.

Un gând pentru prietenii Artei conversaţiei.

Îi iubesc pe toți, în egală măsură. Să nu uite, că pentru a menține parfumul florilor din suflet, trebuie să le mențină vii, picurând din roua dăruirii din iubire, zilnic, de dimineață, odată cu răsăritul soarelui, până la apus, când vor închide obloanele colorate, doar pentru a le redeschide dimineața următoare, mai proaspete.

Ce te inspiră?

Singura care mă inspiră este Natura; chiar dacă pare un șablon, așa este. Iubesc Mama-Pământ, de câte ori sărut, cu tălpile goale, roua de pe firele de iarbă; o iubesc la fiecare tril de pasăre care se bucură de fiecare zi, cu recunoștință, pentru viață; o iubesc, chiar și atunci, când vântul mă îmbrățișează, uneori, prea pasional sau când cerul îmi prelinge lacrimi în suflet.

O dragoste generoasă îşi are întotdeauna testamentul pregătit din timp, cel de suflet. Ce virtute specială deţine Katy şi pe care ar vrea să o lase moştenire, să dăinuie etern?

Mulțumesc, Eli! Mă simt copleșită. Sunt un om ca oricare, nu dețin nicio virtute specială. Testamentul meu de suflet este „Jurnalul unei metafore“, care a apărut abia anul trecut (primul volum), iar acum, pentru că poemele mele curg, în continuare (și știi și tu, că orice poem are conștiință și-și cere dreptul la viață), am început să lucrez deja la al II-lea volum.

Ce simţi când eşti în preajma unei flori?

O floare este și ea un suflet; și ea are o poveste de viață; a fost și ea, întâi, o sămânță, pe care grădinarul a ținut-o în pumn, până a eliberat-o în pământ reavăn, pentru a germina, a crește cu privirea către același cer spre care ne uităm și noi și tot ce-i viu, nu-i așa. Mă inspiră povestea ei, vorbesc cu ea, o îngrijesc, iar ea îmi mulțumește, trimițându-mi culori parfumate pentru suflet.

Un gând și despre „Poezia iubirii“?

A fost un titlul foarte inspirat. Chiar, ce am fi fără Iubire? Nu toți suntem lumină din Lumină, iubire din Iubire. Cum ar putea respira Poezia, Muzica, Pictura, Arta, fără de Iubire? Eu zic că este singurul numitor comun, care ne poate transforma, care ne face mai buni. Și ce bine ar fi de-am judeca cu inima.

O carte de căpătâi?

Chiar dacă pare ciudat, și oricine poate ar fi răspuns Biblia, pentru mine, datorită amestecului de culturi (mama nemțoaică și tata român), chiar dacă am fost educată în spiritul Credinței, pot spune, cu mâna pe inimă, că a fost Poezii de Eminescu. Prima carte descoperită în biblioteca tatălui meu; ajunsesem să dorm cu ea sub pernă și mă ajuta de câte ori eram străbătută de neliniști metafizice.

Recunoștința ta se îndreaptă spre...?

Recunoștința mea merge spre bunicii de la țară care știau să trăiască în simplitatea țăranului și cu credință în tot ce făceau. Dar, evident, chiar dacă sunt recunoscătoare pentru familia ce mi-a fost dăruită, un loc esențial îl deține tatăl meu, pe care l-am pierdut de 15 ani, și îi simt și acum, lipsa. Era un om atât de sensibil, scria și el, dar din păcate doar după moartea lui am avut acces la ce a scris.

Rezonam, la fel, în diverse situații, iar sensibilitatea  și aplecarea spre poezie le moștenesc, sigur, de la el.

În „Jurnalul unei Metafore“ i-am dedicat o poezie de suflet:

Gladiole în loc de cruci

În cimitirul de pe deal,

Crescut-au gladiole în loc de cruci...

Acolo stă tata,

Ce mereu m-așteaptă

La candela aprinsă

Ce nu se va stinge-n veci...

Luminând mereu

A spiritului cale

Prin ale omenescului poteci.

Oh, Tată drag,

Văzut-am heruvimii

Cum sufletul ți-l poartă!

Văzut-am spirite ascunse

Din arbore de genă

Ce toate te-așteptau Acasă.

Dar dintr-o dată,

În cimitirul tot,

Crescut-au gladiole în loc de cruci...

S-au transformat în lumânări fecunde

Eterni eoni, prin care lumina divină

Le pătrunde.

Într-o zi o să ajung și eu Acasă...

O întrebare pe care ai aşteptat-o şi nu a venit. Care este?

„Ce cărți ți-au schimbat într-un fel viața ?“

După terminarea diverselor specializări la cursul A.N.A.T.E.C.O.R., mi-am aplecat atenția asupra unor cărți care să-mi răspundă la întrebările care mă măcinau demult. Am citit multe cărți, de diverși autori:

Streinu, Omraam, Aivanov, Dr. Eric Pearl, Eckhart Tolle, Donald Walsh. Ultimul mi-a devenit un fel mentor, iar ce spunea el, mi-a devenit ca un fel de deviză de viață: „Fă din viața ta un dar. Amintește-ți mereu, că chiar tu ești darul. Fii un dar pentru oricine intră în viața ta și pentru oricine în a cărei viață intri”. Pentru că Eminescu este Poezia vieții mele, vă dăruiesc un citat din poezia „Icoană și privăz“ care m-a urmărit mereu în timpul călătoriei mele atemporale:

„Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă

De care nime-n lume, ah nimeni nu întreabă.

Și am visat odată să fiu poet... Un vis

Deșert și fără noimă ce merit-un surâs

De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu

D-eternă mângâiere... și blând să-i fie cântu-i.

Acum... acum, visul văd bine că mi-l mântui.”

Mulţumesc din suflet pentru acest interviu realizat de tine, Elisabeta Gîlcescu

Cu drag, vă îmbrăţişez, prieteni din Arta conversaţiei,

Mulțumesc și eu.

Eli Gîlcescu