IB: Întotdeauna, mi-a plăcut
istoria foarte mult. A fost meritul familiei, meritul profesorilor mei, de-a
lungul timpului, care mi-au insuflat dragostea faţă de neam, faţă de ţară,
respectul faţă de înaintaşi. Bunicii mei care au luptat în cel de-al doilea
război mondial şi au fost răniţi, şi nu regretau nicio clipă asta, străbunicul
meu, PETRE VÎLCEANU, erou în Mişcarea de Rezistenţă, în Primul Război Mondial,
despre care a scris ION RUSU SIRIANU în ,,Evadarea din umbră...
Participarea mea
la un astfel de eveniment a fost o întâmplare mai mult decât fericită; am trăit
fiecare clipă cu tot sufletul, am avut emoţii, mi-au dat lacrimile şi m-am
gândit cât de rău e că sunt atât de puţine evenimentele de genul acesta! Am
simtit o bucurie imensă - mai ales că, din istorie, Voievodul Mihai a fost şi
va rămâne unul din eroii mei preferaţi.
EG: Iar premiul?
IB: E greu de spus, în
cuvinte, ce a însemnat un asemenea premiu! Şi dacă nu l-aş fi obţinut, simplul
fapt de a fi participat şi de a fi acolo unde odată s-a scris o filă de
istorie, m-a făcut să-mi tresară sufletul de fericire, de bucurie. M-am bucurat
ca un copil şi, da, am simţit că şi prin vocea, prin cuvintele mele, exprimate
poate simplu, pot să fac cunoscută istoria noastră, pot să spun lumii ce rădăcini
puternice avem şi de ce trebuie să ne apărăm fiecare părticică de pământ. Şi
pentru această şansă, nesperată, mulţumesc iniţiatorilor acestui concurs,
multumesc ,,Artei conversaţiei,, că m-a acceptat şi a avut încredere în talentul
meu, îţi mulţumesc ţie, Eli!
EG: Poiana lui Mihai este un simbol de iubire şi de
înfăptuire istorică măreaţă, iar noi, continuatori fideli, adâncind sentimentul
patriotic, zi de zi. Ce planuri are Ioana Burghel pentru viitor?
IB: În general, nu fac
planuri de viitor. Voi scrie, aşa cum am făcut mereu, toţi anii aceştia, sper
să reuşesc să strâng o parte din gândurile, din trăirile mele, într-o carte. Am
sa încerc să particip mai mult la diverse concursuri literare, chiar dacă nu o
să câştig întotdeauna. Mi-aş dori ca lumea să mă cunoască şi să se bucure de
ceea ce transmit. Mi-aş dori să am forţa necesară de a schimba ceva, în bine,
de a-i face pe oameni să conştientizeze cât de important este să-şi cunoască
rădăcinile, să-şi respecte strămoşii, să ştie că apartin unui neam deosebit, cu
o istorie încărcată, aşa cum nu pot să spună multe popoare că au.
EG: În zidul cetăţii de munţi şi de văi, sufletul lui
Mihai Viteazu ocroteşte încă, ţinuturile noastre, etern. Toate s-au liniştit.
Şi zbuciumul din adânc, odată cu premiul special Suflet
românesc. Ţi s-au împlinit
visele. Vei continua să evoci file de istorie în poezia ta?
IB: Da. Mi s-a împlinit
un vis. Un vis foarte frumos din care aş vrea să nu mă trezesc. Premiul
Special, obţinut acum, aici, acasă, pe meleagurile mele atât de încărcate de
istorie, mă face să sper şi mă responsabilizează. Voi continua, desigur, să
evoc file de istorie în poezia mea. De altfel, am şi făcut-o. Va fi pentru mine,
mai mult decât o datorie. Pot să fac asta, pentru că simt, cu fiecare fibră a
mea, că aparţin acestui neam, iar cuvântul este cea mai frumoasă „armă” care
poate să transmită un mesaj şi, poate că, Dumnezeu mi-a dat o scânteie cu care
eu, la rândul meu, să pot aprinde o făclie sau un foc.
EG: O poezie, un citat care te reprezintă?
IB: Îmi vin multe
în minte, acum, dar o scriu pe cea ce-mi aparţine şi, într-un fel sau altul, mă
defineşte: Nu vârfurile culmilor sunt
greu de atins, ci oamenii aleg greşit drumul către acestea, iar uneori, se rătăcesc…
Lumea reala e cea pe care mi-am creat-o, de aceea, ca să respir, mă refugiez de
multe ori, în lumea mea. Şi acolo, nu accept nimic din ce-ar putea să-mi facă
rău... E şi un „motto” de viaţă, foarte bun, depinde din ce unghi priveşti.
EG: O carte de căpătâi?
IB: E greu să
aleg o singură carte! Multe, multe cărţi m-au marcat şi m-au impresionat, şi
mulţi autori. Îmi place şi mi-a plăcut, întotdeauna, să citesc. Citesc orice.
De exemplu, acum, citesc „Antologia iubirii” citesc cărţile pe care le-am
primit de la prietenii mei: Elisabeta Gîlcescu, Marius Zinca, Constantin
Cristescu, Victor Burde.
EG: Şi poezia mea... Dacă
ar fi să ţi se îndeplinească o dorinţă, care ar fi aceea?
IB: Dorinţa mea?
Să pot transmite lumii o fărâmă de frumos, să ajung la sufletul oamenilor, să-i
sensibilizez, să-i fac să realizeze cine sunt, de unde sunt şi încotro se
îndreaptă.
EG: Ce muzica asculți?
IB: Iubesc muzica
la fel cum iubesc pictura, arta, în general. Nu mă pricep ca un profesionist.
Pentru mine, şi muzica, la fel ca şi poezia, trebuie să transmita un mesaj, să
te facă să trăieşti momentul…, să te înalţe. De aceea, îmi plac şlagărele
noastre din muzica uşoară, iubesc folk-ul, jazz-ul, chiar şi o parte a
rock-ului; îmi place şi muzica clasică ( Vivaldi, în special), muzica instrumentală; iubesc pianul, vioara.
Şi ascult şi muzică populară. Nu sunt fan al tuturor interpreţilor sau
pieselor, dar îmi plac interpreţii ardeleni, îmi plac muntenii mei, ascult
Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Maria Tănase, ascult Tudor Gheorghe, Liviu Vasilică,
Nelu Ploieşteanu. Urăsc, însă, vulgarul ridicat la rang de artă! Din păcate,
tot mai des constat asta!
EG: Un mentor?
IB: În anii mei
de şcoală, am avut înclinaţie spre materiile umane, ca să zic aşa, dar asta s-a
datorat poate şi faptului că la acele obiecte am avut profesori de excepţie,
dascăli adevăraţi, care mi-au dezvoltat simţul cunoaşterii, dorinţa de frumos,
care mi-au deschis orizonturi şi m-au introdus într-o lume frumoasă, deosebită;
dascali cum rar se mai găsesc. Ei au fost profesorii mei de literatură,
istorie, filosofie. Şi, cu voia ta, am să-i numesc pe câţiva: Buzianu Ion,
Chisega Maria, Gorun Adrian şi dascălul meu de suflet, dacă vrei, profesorul de
istorie Racoveanu Ionel, care s-a prăpădit din nefericire, la cincizeci şi ceva
de ani. Eu n-am avut tată, iar ei mi-au fost adevăraţi părinţi, îndrumători şi
sfătuitori, cărora nu ştiu dacă o să am ocazia să le mulţumesc (celor care încă
mai sunt), îndeajuns!
EG: De unde vin aceste amintiri pe
care le aşterni cu delicateţe, netulburându-le?
IB: N-am avut
chiar o viaţă foarte uşoară! Mi-am pierdut tatăl când aveam 12 ani, iar mama
mea a crescut singură patru copii (mai am trei fraţi). Am muncit foarte, foarte
mult, m-am ridicat prin forţe proprii. Am învăţat de la toţi oamenii pe care
i-am întâlnit în drumul meu, chiar şi de la cei care m-au tratat urât şi
nedrept, am învăţat că dacă vreau să câştig respect, trebuie să tratez cu
respect, am învăţat că unele lovituri dor mai puţin decât altele şi le primeşti
cu un scop, am încercat să-mi creionez un drum frumos şi, zic eu, în linii mari,
am şi reuşit. Am destule neîmpliniri, nemulţumiri şi nefericiri, dar încerc să
mă bucur, atât cât pot, de tot ce-mi oferă viaţa, mai ales că mi-a oferit a
doua şansă! Respectând o vorbă din bătrâni, „mâncarea de dimineaţă” şi
„căsătoria devreme”, m-am căsătorit la 20 de ani, am doi copii minunaţi - o
fată studentă la Farmacie, în anul V, care are 23 de ani, un băiat de 20 de
ani, student la Drept, la Universitatea de Vest, din Timişoara. Sunt mândră de
ei, sunt frumoşi, deştepţi, au personalităţi bine conturate, am un soţ, alături
de care am realizat multe, multe lucruri frumoase şi încerc să fiu fericită în
tot acest univers al meu. Mi-aş fi dorit să fiu magistrat sau profesoară. Viaţa
a ales să fiu economist!
EG: Dacă nu eşti la servici, nu eşti la masa de scris, unde te putem găsi,
pierdută în gânduri...?
IB: Am renunţat
la multe, multe visuri destrămate, dar, întotdeauna, „refugiul” meu a fost şi
va rămâne poezia! Mi-ar fi plăcut să călătoresc, să mai pot picta... Când nu
sunt la servici sau la masa de scris, stau de vorbă cu mine. Mă analizez, mă
critic, mă cert, iau decizii...
Mulţumesc pentru
interviu! Mulţumesc „Artei” că mi-a dat şansa nesperată de a mă face
cunoscută! Îţi multumesc şi ţie, Eli, om cu suflet ales, care ai făcut ca unele
minuni să fie posibile! Şi, chiar dacă „sună” ca la decernarea Premiilor Oscar,
mai mulţumesc cuiva: unui om care a avut încredere în mine şi în talentul meu, m-a
recomandat, mi-a dat curaj şi m-a susţinut, şi care va rămâne, mereu, în
sufletul meu: VĂ MULŢUMESC, DOMNULE MURGĂŞANU!
Ioana Burghel –
Restituire
Să-mi dai pădurea
înapoi,
Să-mi caut sufletul prin frunze,
Să-mi dai povestea ce am scris,
Prin anotimpuri, amândoi.
Să-mi dai şi verdele-smarald,
Al ramurilor de atunci,
Iubirea ta să-mi ţină cald,
Când paşii mi s-or pierde-n lunci.
Să-mi dai, cum mi-ai promis cândva,
Bolta cerului cu stele,
De-mi va fi vreodată, greu,
Dorul tău s-aprind cu ele.
Şi, de poţi, să-mi dai şi visul,
Ce-l ţesea luna sub gene,
Când ardeau macii în noi,
În iubiri nepământene!
Ioana Burghel –
În locul tău
Cu ochii aţintiţi
spre-amurgul
Ce vara ascundea sub pleoape,
Rugam, în şoaptă, Demiurgul,
Să te trimită, mai aproape.
Dar ruga mea s-a stins în dansul
Vârtejului de maci, plecând,
Ş-un vânt îmi amorţise glasul
Cu urma stelelor, cazând.
Şi-n locul tău, venise toamna,
Ce măsura-ntunericul din noi,
Grădinile plângeau tristeţea lumii,
Şi-n suflet, aveam lacrimi, amândoi.
Ne desenau cărările cocori,
Scrijelind cu pana, răni adânci,
Şi vara ne-am pierdut-o prin cicori,
Prin tânguiri de ciocârlii, prelungi.
Şi n-a mai fost decât o răsuflare,
Pe care toamna a dus-o pentru noi,
Împărţind-o-n noapte, prin frunzare,
Până când, în suflet, am fost goi.
Azi, doi străini, cu degete uscate,
Răsfiră clipe, ca să dea un sens
Cărărilor, sub doruri îngropate,
Iar inima lor doare, cât un univers.
Interviu realizat de Eli Gîlcescu
