O lecţie de istorie adevărată

      

                                                

EG: Ce a însemnat pentru tine participarea la un asemenea eveniment istoric?

IB: Întotdeauna, mi-a plăcut istoria foarte mult. A fost meritul familiei, meritul profesorilor mei, de-a lungul timpului, care mi-au insuflat dragostea faţă de neam, faţă de ţară, respectul faţă de înaintaşi. Bunicii mei care au luptat în cel de-al doilea război mondial şi au fost răniţi, şi nu regretau nicio clipă asta, străbunicul meu, PETRE VÎLCEANU, erou în Mişcarea de Rezistenţă, în Primul Război Mondial, despre care a scris ION RUSU SIRIANU în ,,Evadarea din umbră...

Participarea mea la un astfel de eveniment a fost o întâmplare mai mult decât fericită; am trăit fiecare clipă cu tot sufletul, am avut emoţii, mi-au dat lacrimile şi m-am gândit cât de rău e că sunt atât de puţine evenimentele de genul acesta! Am simtit o bucurie imensă - mai ales că, din istorie, Voievodul Mihai a fost şi va rămâne unul din eroii mei preferaţi.

EG: Iar premiul?

 IB: E greu de spus, în cuvinte, ce a însemnat un asemenea premiu! Şi dacă nu l-aş fi obţinut, simplul fapt de a fi participat şi de a fi acolo unde odată s-a scris o filă de istorie, m-a făcut să-mi tresară sufletul de fericire, de bucurie. M-am bucurat ca un copil şi, da, am simţit că şi prin vocea, prin cuvintele mele, exprimate poate simplu, pot să fac cunoscută istoria noastră, pot să spun lumii ce rădăcini puternice avem şi de ce trebuie să ne apărăm fiecare părticică de pământ. Şi pentru această şansă, nesperată, mulţumesc iniţiatorilor acestui concurs, multumesc ,,Artei conversaţiei,, că m-a acceptat şi a avut încredere în talentul meu, îţi mulţumesc ţie, Eli!

EG: Poiana lui Mihai este un simbol de iubire şi de înfăptuire istorică măreaţă, iar noi, continuatori fideli, adâncind sentimentul patriotic, zi de zi. Ce planuri are Ioana Burghel pentru viitor?

IB: În general, nu fac planuri de viitor. Voi scrie, aşa cum am făcut mereu, toţi anii aceştia, sper să reuşesc să strâng o parte din gândurile, din trăirile mele, într-o carte. Am sa încerc să particip mai mult la diverse concursuri literare, chiar dacă nu o să câştig întotdeauna. Mi-aş dori ca lumea să mă cunoască şi să se bucure de ceea ce transmit. Mi-aş dori să am forţa necesară de a schimba ceva, în bine, de a-i face pe oameni să conştientizeze cât de important este să-şi cunoască rădăcinile, să-şi respecte strămoşii, să ştie că apartin unui neam deosebit, cu o istorie încărcată, aşa cum nu pot să spună multe popoare că au.

EG: În zidul cetăţii de munţi şi de văi, sufletul lui Mihai Viteazu ocroteşte încă, ţinuturile noastre, etern. Toate s-au liniştit. Şi zbuciumul din adânc, odată cu premiul special Suflet românesc. Ţi s-au împlinit visele. Vei continua să evoci file de istorie în poezia ta?

IB: Da. Mi s-a împlinit un vis. Un vis foarte frumos din care aş vrea să nu mă trezesc. Premiul Special, obţinut acum, aici, acasă, pe meleagurile mele atât de încărcate de istorie, mă face să sper şi mă responsabilizează. Voi continua, desigur, să evoc file de istorie în poezia mea. De altfel, am şi făcut-o. Va fi pentru mine, mai mult decât o datorie. Pot să fac asta, pentru că simt, cu fiecare fibră a mea, că aparţin acestui neam, iar cuvântul este cea mai frumoasă „armă” care poate să transmită un mesaj şi, poate că, Dumnezeu mi-a dat o scânteie cu care eu, la rândul meu, să pot aprinde o făclie sau un foc.

EG: O poezie, un citat care te reprezintă?

IB: Îmi vin multe în minte, acum, dar o scriu pe cea ce-mi aparţine şi, într-un fel sau altul, mă defineşte: Nu vârfurile culmilor sunt greu de atins, ci oamenii aleg greşit drumul către acestea, iar uneori, se rătăcesc… Lumea reala e cea pe care mi-am creat-o, de aceea, ca să respir, mă refugiez de multe ori, în lumea mea. Şi acolo, nu accept nimic din ce-ar putea să-mi facă rău... E şi un „motto” de viaţă, foarte bun, depinde din ce unghi priveşti.

EG: O carte de căpătâi?

IB: E greu să aleg o singură carte! Multe, multe cărţi m-au marcat şi m-au impresionat, şi mulţi autori. Îmi place şi mi-a plăcut, întotdeauna, să citesc. Citesc orice. De exemplu, acum, citesc „Antologia iubirii” citesc cărţile pe care le-am primit de la prietenii mei: Elisabeta Gîlcescu, Marius Zinca, Constantin Cristescu, Victor Burde.

EG: Şi poezia mea... Dacă ar fi să ţi se îndeplinească o dorinţă, care ar fi aceea?

IB: Dorinţa mea? Să pot transmite lumii o fărâmă de frumos, să ajung la sufletul oamenilor, să-i sensibilizez, să-i fac să realizeze cine sunt, de unde sunt şi încotro se îndreaptă.

EG: Ce muzica asculți?

IB: Iubesc muzica la fel cum iubesc pictura, arta, în general. Nu mă pricep ca un profesionist. Pentru mine, şi muzica, la fel ca şi poezia, trebuie să transmita un mesaj, să te facă să trăieşti momentul…, să te înalţe. De aceea, îmi plac şlagărele noastre din muzica uşoară, iubesc folk-ul, jazz-ul, chiar şi o parte a rock-ului; îmi place şi muzica clasică ( Vivaldi, în special),  muzica instrumentală; iubesc pianul, vioara. Şi ascult şi muzică populară. Nu sunt fan al tuturor interpreţilor sau pieselor, dar îmi plac interpreţii ardeleni, îmi plac muntenii mei, ascult Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Maria Tănase, ascult Tudor Gheorghe, Liviu Vasilică, Nelu Ploieşteanu. Urăsc, însă, vulgarul ridicat la rang de artă! Din păcate, tot mai des constat asta!

EG: Un mentor?

IB: În anii mei de şcoală, am avut înclinaţie spre materiile umane, ca să zic aşa, dar asta s-a datorat poate şi faptului că la acele obiecte am avut profesori de excepţie, dascăli adevăraţi, care mi-au dezvoltat simţul cunoaşterii, dorinţa de frumos, care mi-au deschis orizonturi şi m-au introdus într-o lume frumoasă, deosebită; dascali cum rar se mai găsesc. Ei au fost profesorii mei de literatură, istorie, filosofie. Şi, cu voia ta, am să-i numesc pe câţiva: Buzianu Ion, Chisega Maria, Gorun Adrian şi dascălul meu de suflet, dacă vrei, profesorul de istorie Racoveanu Ionel, care s-a prăpădit din nefericire, la cincizeci şi ceva de ani. Eu n-am avut tată, iar ei mi-au fost adevăraţi părinţi, îndrumători şi sfătuitori, cărora nu ştiu dacă o să am ocazia să le mulţumesc (celor care încă mai sunt), îndeajuns!

EG: De unde vin aceste amintiri pe care le aşterni cu delicateţe, netulburându-le?

IB: N-am avut chiar o viaţă foarte uşoară! Mi-am pierdut tatăl când aveam 12 ani, iar mama mea a crescut singură patru copii (mai am trei fraţi). Am muncit foarte, foarte mult, m-am ridicat prin forţe proprii. Am învăţat de la toţi oamenii pe care i-am întâlnit în drumul meu, chiar şi de la cei care m-au tratat urât şi nedrept, am învăţat că dacă vreau să câştig respect, trebuie să tratez cu respect, am învăţat că unele lovituri dor mai puţin decât altele şi le primeşti cu un scop, am încercat să-mi creionez un drum frumos şi, zic eu, în linii mari, am şi reuşit. Am destule neîmpliniri, nemulţumiri şi nefericiri, dar încerc să mă bucur, atât cât pot, de tot ce-mi oferă viaţa, mai ales că mi-a oferit a doua şansă! Respectând o vorbă din bătrâni, „mâncarea de dimineaţă” şi „căsătoria devreme”, m-am căsătorit la 20 de ani, am doi copii minunaţi - o fată studentă la Farmacie, în anul V, care are 23 de ani, un băiat de 20 de ani, student la Drept, la Universitatea de Vest, din Timişoara. Sunt mândră de ei, sunt frumoşi, deştepţi, au personalităţi bine conturate, am un soţ, alături de care am realizat multe, multe lucruri frumoase şi încerc să fiu fericită în tot acest univers al meu. Mi-aş fi dorit să fiu magistrat sau profesoară. Viaţa a ales să fiu economist!

EG: Dacă nu eşti la servici, nu eşti la masa de scris, unde te putem găsi, pierdută în gânduri...?

IB: Am renunţat la multe, multe visuri destrămate, dar, întotdeauna, „refugiul” meu a fost şi va rămâne poezia! Mi-ar fi plăcut să călătoresc, să mai pot picta... Când nu sunt la servici sau la masa de scris, stau de vorbă cu mine. Mă analizez, mă critic, mă cert, iau decizii...

Mulţumesc pentru interviu! Mulţumesc „Artei” că mi-a dat şansa nesperată de a mă face cunoscută! Îţi multumesc şi ţie, Eli, om cu suflet ales, care ai făcut ca unele minuni să fie posibile! Şi, chiar dacă „sună” ca la decernarea Premiilor Oscar, mai mulţumesc cuiva: unui om care a avut încredere în mine şi în talentul meu, m-a recomandat, mi-a dat curaj şi m-a susţinut, şi care va rămâne, mereu, în sufletul meu: VĂ MULŢUMESC, DOMNULE MURGĂŞANU!

Ioana Burghel – Restituire

Să-mi dai pădurea înapoi,

Să-mi caut sufletul prin frunze,

Să-mi dai povestea ce am scris,

Prin anotimpuri, amândoi.

Să-mi dai şi verdele-smarald,

Al ramurilor de atunci,

Iubirea ta să-mi ţină cald,

Când paşii mi s-or pierde-n lunci.

Să-mi dai, cum mi-ai promis cândva,

Bolta cerului cu stele,

De-mi va fi vreodată, greu,

Dorul tău s-aprind cu ele.

Şi, de poţi, să-mi dai şi visul,

Ce-l ţesea luna sub gene,

Când ardeau macii în noi,

În iubiri nepământene!

Ioana Burghel – În locul tău

Cu ochii aţintiţi spre-amurgul

Ce vara ascundea sub pleoape,

Rugam, în şoaptă, Demiurgul,

Să te trimită, mai aproape.

Dar ruga mea s-a stins în dansul

Vârtejului de maci, plecând,

Ş-un vânt îmi amorţise glasul

Cu urma stelelor, cazând.

Şi-n locul tău, venise toamna,

Ce măsura-ntunericul din noi,

Grădinile plângeau tristeţea lumii,

Şi-n suflet, aveam lacrimi, amândoi.

Ne desenau cărările cocori,

Scrijelind cu pana, răni adânci,

Şi vara ne-am pierdut-o prin cicori,

Prin tânguiri de ciocârlii, prelungi.

Şi n-a mai fost decât o răsuflare,

Pe care toamna a dus-o pentru noi,

Împărţind-o-n noapte, prin frunzare,

Până când, în suflet, am fost goi.

Azi, doi străini, cu degete uscate,

Răsfiră clipe, ca să dea un sens

Cărărilor, sub doruri îngropate,

Iar inima lor doare, cât un univers. 

 Interviu realizat de Eli Gîlcescu

POVESTEA UNEI MARI IUBIRI, MAREA

 

 „Sunt o simplă TUŞĂ, aruncată în timp, pe curba curcubeului, în cerul vieţii.“ Nynna Vizireanu

Eli Gîlcescu: Se făcuse dimineaţă în viaţa ta. O dimineaţă plină de lumină, strălucitoare, şi care prevestea  sfârşitul suferinţei. Ai deschis ferestrele sufletului şi ai zâmbit vieţii. Erau noii zori care ţi-au inundat fiecare colţişor şi care nu aveau să te mai părăsească. Erai cu gândul la ieri, la copilărie. Există o poveste din copilărie care te-a marcat şi pe care nu o poţi uita?

Ninna Vizireanu: Sigur. Mă şi văd în încăperile copilăriei, acolo unde poveştile şi poeziile spuse de draga mea bunică, poeziile de Mihai Eminescu, cărţile copilăriei au intrat în sufletul meu şi dăinuiesc până în ziua de azi. Sunt amintiri durabile care vor rămâne veşnic în încăperile sufletului meu… Şi aşa se întâmpla mereu… Veneau alte dimineţi luminoase şi alte seri, alte poveşti… Cărţile erau balsamul-medicament pentru trup şi suflet! Cea care m-a „drogat” cu cărţi, a fost buna mea prietenă din copilărie, Laura, care acum, a ales drumul stelelor, sus in ceruri, lăsând un gol imens în suflet! Pe noi, ne-a unit dragostea pentru carte şi suferinţa...

 

EG: Ai început să zâmbeşti vieţii, un zâmbet matur. Lumina din suflet devenea tot mai luminoasă, ardea ca un foc de artificii. Erai o femeie fericită. Iubeai. Ai început să păstrezi iubirea cu delicateţe şi departe de orice tristeţe. Care este cuvântul care te-a făcut  fericită, ieri,  şi ai vrea să ţi se spună mereu?

NV: Am trăit mereu în preajma cuvintelor frumoase care îmi dezvăluiau adevăratul sens al iubirii, al vieţii… Şi aceste cuvinte, în timp, au intrat până în fibrele ascunse ale fiinţei mele, m-au făcut să mă simt puternică,  utilă celor dragi mie, să pot să  aduc bucurie şi împlinire familiei mele şi nu numai. Dar cel mai profund cuvânt, pe care îl simt cu putere că îmi atinge toate punctele sensibile ale sufletului, cuvântul care îmi redă, zi de zi, bucuria nemărginită şi pe care îl simt aproape, fiindu-mi nedespărţit, acest cuvânt, care îmi aduce mângâiere şi îmi dă puterea să merg mai departe, este Mulţumesc!

 

EG: Există o persoană specială de care eşti legată sufleteşte şi pe care ai păstra-o mereu lângă tine?

NV: Întrebarea ta mă duce cu gândul la casa părintească, casa blândă de odinioară, unde am crescut şi de care mă leagă atâtea amintiri de familie… Încă mă mişc printre mobilele acelea vechi, acoperite cu cele mai alese cusături; încă păstrez cărţile vechi care mi-au fost puse la căpătâiul vieţii, de către mama mea; revăd parcă ceasul deşteptător al viselor şi speranţelor mele, şi aerul acela deosebit care îmi pare că îl simt acum, când îţi povestesc; încă simt parfumul vieţii de altădată; dar vocea mamei a fost şi este ca un balsam pentru suflet se revărsa asupra mea ca un fel de magie. Pe mama aş păstra-o mereu lângă mine. Liniştea şi afecţiunea nu-i lipsesc niciodată şi totul ar fi de neînţeles şi de neconceput fără ea. Mama, doar mama.

EG: Tu eşti o floare printre celelalte care inundă de frumuseţe grădina Artei conversaţiei. Te văd  zburdând pe pajiştile întinse şi înflorite, apoi, pierdută, printre miresmele îmbătătoare ale florilor, cu gândul la cea care îţi este dragă şi pe care o aştepţi să-ţi împlinească un dor. Ai o floare preferată?

NV: Există o floare care a supravieţuit, conform legendei, în lupta cu vegetaţia agresivă a junglei, ajutată de zeii vântului, de înalţii copaci, oferindu-le loc cald, aer, lumină ca să supravieţuiască şi să înfrumuseţeze jungla cu mirificele flori care pot transmite mesaje de dragoste, înţelepciune şi credinţă şi pe calea visului. Este floarea cu care mă identific. Parcă ne-am născut pentru a suferi şi, mai apoi, a străluci. Este orhideea.

EG: Există obiceiul, prin unele locuri, ca la naştere să vină ursitoarele, ca toate virtuţile lor să se reverse şi asupra noului născut. Ele sunt fiinţe magice, de origine angelică, surori cu alte fiinţe deosebite. Ursitoarele ca si ielele nu doresc să fie văzute şi nici auzite, dar uneori ele permit unor oameni să le vadă, sau în alte cazuri sunt luate prin surprindere. Bătrânii spun, că tot ceea ce sortesc ursitoarele, se îndeplineşte. A lipsit vreo ursitoare de la ritualul lor?

NV: Cred că cea a sănătăţii… Poate că a ajuns prea târziu... sau nu şi-a încheiat ritualul, sau poate că nu a ajuns... Dar mă gândesc, cu durere în suflet, că sunt mulţi alţii (în situaţii mult mai grave decât mine) şi nu am voie să mă plâng  şi îi mulţumesc zi de zi celui de Sus că exist, că am familia alături, că mă pot bucura de prieteni şi de tot ce îmi oferă viaţa. Problema sănătăţii, de-a lungul anilor, m-a îndepărtat de multe ori de menirea mea, de pasiunea mea spre arta şi desen, dar niciodată nu a reuşit să-mi strivească uraganul iubirii pentru frumos sau să-mi stingă flacăra pasiunii care devenea din ce în ce mai puternică. Şi această pasiune a mea am transformat-o într-un adevărat palat al artei şi sublimului. Totul îmi era aproape, totul mă inspira, până şi întunericul care, ieri, mă copleşea, astăzi, îmi devenise aliat, dăruindu-mi lumină din sufletul meu, dăruindu-i şi eu aceeaşi încredere  pe care mi-a însuflat-o, în zile de cumpănă, plângând odată cu mine….

EG: Eşti un om minunat. Talentul tău este nativ şi se împleteşte minunat cu sensibilitatea, generozitatea… Există vreun neastâmpăr sau o neîmplinire în acest sens?

NV: Draga mea, întrebarea ar trebui să primească cel mai frumos răspuns. Ai amintit de talent, de har, de iubire. Cel ce priveşte din afară aşa simte. Dar realitatea este alta. Este o tristeţe, fără îndoială, o amăgire. Parcă m-ai prins, fără să pot să mă bucur, să zâmbesc. Mi-ar prinde bine peştişorul de aur care să-mi îndeplinească o dorinţă, numai una. Aceea de a avea cele mai bune ustensile. De rest… Mă ocup eu. Am mâna, mintea, inspiraţia, vă am pe voi, alături. Atât. Să pot reuşi să spăl sufletul întristat, să mă exprim liber, să pot contribui la vindecarea fizică, emoţională şi spirituală. Când desenez, intru în starea mea de copil trist de odinioară şi mă concentrez ca fiecare detaliu să ajungă şi să aducă un zâmbet pe chipurile celor care nu au nicio vină că s-au născut bolnavi. Vreau să mă dedic celor neajutoraţi, să îmi folosesc arta ca o necesitate a vindecării şi dezvoltării copiilor. Sunt asemenea lui Pygmalion: cu cât dezenez mai mult, cu atât încep să-mi iubesc creaţia, să o divinizez, să mă îndrăgostesc de ea. Dacă din unirea lui Pygmalion cu femeia sculptată în fildeş a rezultat un fiu Pathos (suferinţă în greacă), din unirea mea cu desenele mele, să rezulte un fiu care să poarte numele de Vindecare.

EG: În viaţa fiecăruia, apar oameni, la un moment dat, care ne schimbă traiectoria. Fie ridicându-ne, fie oprindu-ne din ascensiune. Poţi să ni-l descrii pe omul minunat, să ne povesteşti cum a pătruns în viaţa ta şi cum ţi-a influenţat destinul…

NV: Există mulţi oameni dragi. E atât de grea această întrebare. Fiecare a apărut într-un moment special şi fiecare mi-a aşternut covorul roşu pe care am călcat cu demnitate… Şi nu am fost singură. Am fost luată de mână şi condusă de Felicia Nica – prietena mea virtuală, ca la mijlocul drumului să fim aşteptate de poetul Mihai Leonte. El mi-a întins cealaltă mână şi mi-a oferit cea mai minunată floare, curajul de a fi eu, cea de care vă bucuraţi voi acum. Şi eu l-am însoţit în tăcere, cu încântare, fascinată de măreţia lui, de primirea caldă şi mai ales de siguranţa, respectul pe care le simţeam. Da, am fost inundată atunci, de sentimentul puterii şi maturităţii mele faţă de candoarea acestui minunat prieten. De atunci, mâinile mele lucrează fără încetare, dar simt şi acum căldura celor două mâini care mi-au binecuvântat drumul. La capătul lui, am fost întâmpinată de Dan, Amelia, Ana, Ionel, Marius, Flora, Constantin…

Lor şi vouă – mereu, recunoscătoare.

 

EG: Există în viaţa ta o fiinţă minunată, o prietenă de suflet?

NV: Mereu, îmi doream o altă minte… Nu ştiu… Îmi doream ceva care să mă scoată din anonimat… Vroiam să nu rămân un spectator impasibil… Trebuia să-mi pun mintea şi inima la contribuţie, trebuia ca desenele mele să primească botezul divin, trebuia, ca ele să fie văzute, apreciate pentru că erau realizate cu pasiune şi erau inspirate din viaţă. Le vroiam confruntate cu viaţa. Şi rugăminţile mele au fost auzite… A fost momentul meu, timpul meu, clipa importantă şi hotărâtoare. A fost un înger coborât pe pământ, special pentru mine. Şi poartă un nume, Amelia Magori, poetă. A devenit prietena mea de suflet, sora mea… Iar ea mi-a deschis toate drumurile… Pe aceste drumuri, am cunoscut alţi oameni minunaţi, puşi, din loc în loc, să mă întâmpine şi să-mi zâmbească. De fiecare dată, auzeam clinchetul unui clopoţel, asemănător cu cel delicat al unui pian, mai voalat, melancolic, care mă atrăgea spre o altă lume în care arta era la loc de cinste. Acolo, alături de ei, am început să trăiesc, să respir, să prind rădăcini.

EG: Ai o legătură specială cu Arta conversaţiei, cu mulţi poeţi, pe care îi urmăreşti, îi citeşti şi apoi, le imortalizezi poezia într-un tablou. Cine este omul care te-a adus printre noi şi cum ai fost primită?

NV: Nu credeam vreodată, că internetul poate să deschidă atâtea oportunităţi, prin care să fiu cunoscută, încurajată, apreciată şi să colaborez  cu creatorii de frumos. Şi am prins curaj, încredere în mine şi m-am înscris  la Galeriile de Artă Amfora, din Constanţa, asociaţia artiştilor plastici amatori, unde mi-am prezentat CV-ul, albumul cu modestele mele creaţii şi am fost acceptată şi am avut posibilitatea să îmi expun lucrările. Crede-mă, niciodată nu am îndrăznit să visez că voi avea şansa să îmi expun lucrările şi să fiu apreciată.

Poezia m-a adus alături de voi, de tine, care mi-aţi uns sufletul cu cuvintele, versurile voastre unice şi pline de vrajă. Mi-aş dori să am putere să creionez fiecare poezie care îmi atinge sufletul, să am puterea de creaţie şi să vi le ofer ca un dar. Dar, în timp, sper să reuşesc să las o „tuşă”  din sufletul  meu pentru fiecare. Vă mulţumesc tuturor celor care sunteţi magicieni ai cuvântului.

EG: Se spune că o fotografie face mai mult decât o mie de cuvinte. Desenele tale au ajuns în paginile multor volume de poezie… În curând, vor apare şi în Poezia iubirii… Poţi să ne descrii legătura de suflet cu autorii acestor cărţi în care tu eşti coautor ?
NV: Menirea artistului este aceea de a se face util, creând, pentru semeni, ceva frumos care să le încânte sufletul sau să le explice ceva, să-i înveţe lucruri noi, să le fie de folos în viaţă, să înfrunte problemele mai uşor. Toţi prietenii mei, şi nu numai, mi-au apreciat creaţiile. Ei au realizat că în străfundurile artei mele, există ceva deosebit, ce trebuie cercetat îndelung şi înţeles. Prin ei, mi s-au deschis orizonturi noi, spre alte lumi. În urma colaborării cu poeţii, pentru realizarea graficii interioare, cât şi a coperţilor, am legat prietenii frumoase, sincere şi de suflet.

EG: Transmiţi mesaje sincere, poetice, care încântă ochiul, dar şi sufletul. Este o mare bucurie, şi în acelaşi timp, o mare plăcere, să cunoşti o asemenea artistă. Nynna Vizireanu este un om fericit? 

NV: Deoarece artiştii crează din plăcere, actul creaţiei poate fi considerat un joc. Aşa mă simt eu, ca un copil căruia nu i s-a interzis jocul cu arta. Uneori, poate că aţi simţit că în jocul meu, îmi descriam propriul joc pe care acum, abia acum, îl pot juca în voie, să zburd printre cuvinte, printre gânduri, printre prieteni. Este cel mai frumos joc şi pe care vreau să-l fac cât mai frumos şi de neuitat. Dacă înainte, construiam castele din nisip, din lut, din plastilină, astăzi, castelul meu este construit din suflet, din doruri, din respect, din prietenie, din iubire… Pentru că în jurul meu, alături de voi, am aflat despre lumea de dincolo de cuvinte, am aflat poveşti de viaţă, am cunoscut oameni cărora le-au crescut aripi, am citit despre voi, dragi prieteni. Voi aţi dat totul din voi, iar eu am primit… dar nu am terminat să vă întorc gestul minunat… Nu am terminat de dăruit…

EG: Sufletul face o strânsă legătură între frumuseţe şi eleganta simplitate, ca urmare a meritelor excepţionale, a talentului şi a generozităţii de care dă dovadă aici, în Arta conversaţiei. Iar noi vom fi cu  uimire şi încântare, cu preţuire şi admiraţie pentru omul modest, care străluceşte printre noi. Ne poţi spune pe unde au strălucit operele tale?

 

    

NV: Nu mă consider talentată, dar, dacă mi s-au deschis astfel de posibilităţi, am profitat, ca să-i pot realiza un vis, chiar daca am această vârstă! Niciodată nu-i târziu să-ţi îndeplineşti un vis, dacă faci totul cu pasiune şi dragoste! Ştiu că sunt mulţi artişti care sunt mult mai talentaţi ca mine, îi admir şi respect, pentru că mai am multe de învăţat! Mi-aş dori ca toţi să fie încurajaţi, sprijiniţi pentru a-şi valorifica talentul, căci merită, indiferent în ce domeniu al artei activează: desen, pictură, muzică, literatură, artă, dans, teatru etc. Să le fie cunoscute creaţiile, deoarece o fac cu pasiune şi dragoste pentru artă! Şi e mare păcat să se piardă astfel de valori. 

EG: Dacă Nynna Vizireanu nu ar fi desenat, exista o altă virtute care nici acum, nu are astâmpăr şi te urmăreşte continuu, ca o fantasmă?

NV: Să călătoresc prin ţară, cu familia, să cunosc frumuseţile naturii, izvor de inspiraţi, să dansez şi să înving boala, ca să mă pot bucura cât mai mult de familie, care mi-a fost mereu aproape, m-a înţeles şi sprijinit. Îmi plac, terbil, plimbările, alături de soţul meu, pe malul mării! De fiecare dată, când mai veneau prieteni din ţară (din era poeţilor), îi invitam la plimbări lungi, pe malul mării, să prindem măcar un asfinţit de soare, miracolul universului; îmi plac piesele de teatru, îmi plac concertele în aer liber; îmi plac centrele culturale; îmi place să vizitez galerii şi muzee de artă şi istorie; îmi plac filmele vechi şi noi; iubesc florile, natura, susurul izvoarelor şi urletul cascadelor; îmi place tot ce-i frumos; îmi plac oamenii frumoşi sufleteşte!

EG: În viaţa unui om intră mulţi prieteni. Unii rămân, alţii pleacă. Există prieteni care şi-au prelungit şederea în viaţa ta?

NV: Sunt foarte mulţi: Felicia, Nika, Amelia Magori, Mihai Leonte. Flora Cărbune, Ana Ruse şi mulţi alţii. Şi mult mai important, copiii şi soţul!

EG: „Uneori, lumina noastră se stinge şi este reaprinsă de o scânteie de la altă persoană. Fiecare dintre noi avem motive pentru a fi profund recunoscători celor ce au aprins flacăra în noi.” (Albert Schweitzer) Există pentru tine un loc gol, dar plin de dor şi amintiri?

NV: Tata - care nu mai e. Chiar dacă a fost sever, dar ne-a oferit o viaţă bună,  educaţie frumoasă. Îi simt lipsa, dar mă consolez ca draga mea MAMA -îngerul meu. E aici, mereu alături de mine, fizic, sufleteşte şi pentru asta, îi mulţumesc bunului Dumnezeu!

EG: Muzica este cel mai frumos dar şi care ne inspiră. Ce muzică asculţi când desenezi?

NV: Aşa este. Muzica mă însoţeşte mereu, o iubesc cu patimă. Mă inspiră şi mă hrăneşte spiritual. 

„Muzica este graiul sufletului. Ea stârneşte în noi, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde.”

(Ludwig van Beethoven)  Ascult multă muzică; şi asta, în funcţie de starea de spirit, emoţională şi de activitatea care o fac în acel moment - muzică modernă, clasică, muzică Folk (am trăit în era Adrian Păunescu – Cenaclul Flacăra).

„Vraja muzicii izbuteşte, adesea, să facă din rău bine, iar răului să îi provoace bine (William Shakespeare).”

Vivaldi este compozitorul care mă însoţeşte şi mă inspiră –anotimpurile lui sunt divine; Richard Clayderman, Andrea Bocelli, Celine Dione, Barbra Streisand; cântăreţi români şi străini.

EG: Nynna, eşti înconjurată cu mult entuziasm, cu multă căldură şi dragoste. Suntem mereu surprinşi de calitatea desenelor tale, de legăturile cu poezia. Dincolo de artă, există o soţie, o mamă. Care sunt legăturile tale cu aceste fiinţe minunate, din viaţa ta?

NV: Ei sunt mai presus de viaţă. Ei sunt totul, pentru că am mers în acelaşi pas, alegând cele mai simple cărări pe care le-am înmiresmat cu florile iubirii noastre, cu bucuria fiecărei clipe, trăită din plin, cu respect şi mai ales cu încredere… Ne-am acceptat aşa cum suntem, ne-am dăruit fiecaruia cu tot ce avem mai bun… Şi asăzi, suntem împreună, puternici, sprijinindu-ne pe ce am clădit, discret, dar trainic, etern. Am reuşit împreună, invadaţi, din toate părţile, de muzica inimilor noastre curate, care ne însoţea pretutindeni. Ei mi-au fost alături, au avut încredere în talentul meu, m-au susţinut. Numai iubirea lor mi-a dat putere să merg mai departe, să cred că visurile mele cuminţi vor prinde viaţă. Da. Sunt iubită, respectată. Şi vreau să le păstrez, bine închise în mine, aceste virtuţi, iar lor să le ies în întâmpinare, cu gesturi de tandreţe, cu gânduri bune, cu paşi spre iubire, în fiecare zi, mereu, şi să le mulţumesc.

EG: Au existat o clipă, un vis, care te-au învăluit ca o auroră, dar s-au risipit;  ai fi vrut să le păstrezi, ai fi fost în stare să opreşti timpul. Ai vrea acum, să le readuci înapoi. Care au fost acelea, Nynna Vizireanu?
NV: Au fost multe momente din viaţa mea care m-au marcat sufleteşte, dar nu numai în sensul rău; au fost momente unice prin simplitate, care au pătruns în suflet şi acolo, au rămas, dar sunt recunoscătoare că am putut trăi acele clipe bune – rele, din care am învăţat câte ceva. Am învăţat să apreciez fiecare clipă a vieţii, alături de cei dragi, să mă mulţumesc cu ce îmi oferă viaţa, zi de zi, şi să am puterea să trec peste obstacole, alături de cei dragi mie: copiii şi soţul meu. Am amintiri, dar nu trăiesc în ele. Ba chiar aş vrea să le uit, să uit tot şi trecutul să rămână doar amprenta a ceea ce sunt, a ceea ce am devenit, chiar dacă mi-am dorit, de multe ori, să pot schimba ceva...

EG: Am parcurs un traseu mirific, am apropiat gânduri, am trăit intens amintirile răscolite din adâncurile în care s-au cuibărit; şi pe toate, le-am împletit cu lacrimile bucuriei, găsind cărarea spre Arta conversaţiei… Mulţumesc, Nynna.

Eli Gîlcescu

22 iunie 2012

ARTA CONVERSAŢIEI – POEŢII

Au contribuit cu poezii:

Ana Maria Bobeica

Ani Bradea

Antonella Mocanu

Chris Irinoiu

Daniel Dăian

Delia Feraru

Eli Gîlcescu

Eli -Vasi

Felicia Feldiorean

Ion Vanghele

Ionel Creţu

Lavinia Mălăcescu

Liliana Hănţulescu

Llelu Nicolae Valareanu

Mihaela Georgia Ancuţa

Mihaela Marilena Chiţac

Nicu Murgăşanu

Nina Dinu

Nynna Vizireanu

Octavian Clement

Sil vio auri

St John

Tatiana Speca

Viorel Gârbaciu

Zinca Marius Iulian

Au comentat:

„O nouă artă poetică... Are frumuseţe şi susţinere.” Stella Anghel

„Îmi place când postmodernismul se abandonează tradiţionalismului temei, în forma unei reuşite.” Stella Anghel

„Mulţumesc, Stella, e chiar demersul meu de reintegrare a emoţiei simple şi modeste într-un postmodernism asumat...”Mihaela Georgia Ancuţa

„E chiar un oracol poezia asta... Dar cine hrăneşte tăcerea în doi, cu ploile ce întreţin focul?”  Stella Anghel

„Poezia sărutului e un act de curaj, în încercarea de a fugi de cohorta de clişee... şi aici, demonii mimetici au fost alungaţi... frumos!” Stella Anghel

„Ce convingător sună ideea că fanarea fluturilor se contaminează de sacru!” Stella Anghel

„Până la urmă, poezia rămâne ceea ce se cheamă esenţa emoţiei... originală imagine şi atât de sugestivăăăăăăăăăăăăă!!!!” Stella Anghel

„Emoţia luminii are trimiteri psihologice... să fie poetul, el, vraciul?” Stella Anghel

„Felicitări! Curată geografie sentimentală! Am trecut, toamna, cu avionul pe deasupra... Culori splendide! Dar iarna? Brrrrr!!! Voi însera imaginea cu traseul.” Niţu Constantin

„Când îmbătrâneşti, nu trebuie să renunţi la dorinţe, trebuie să schimbi doar tipul lor.
When you get older you should not give up desires, you need only to change their type.
Quand vous vieillissez vous ne devez pas renoncer à des désirs, vous avez seulement besoin de changer leur type.” Niţu Constantin

„Eli,nu ştiu cine te-a trimis din sferele artei, dar eşti o adevărată "Mecena" care ne-a luat sub aripa ei şi ne poartă uşor în marea corabie a cuvintelor rostite cu sufletul şi te felicit pentru demersul tău de a ne da ocazia să ne manifestăm în acest mod!”

Mihaela Georgia Ancuţa

„Atunci, când sufletul este al nostru, care nu aparţine înlănţuirii timpului, fiecare dintre noi se regăseşte în această pluralitate romantică. Eu m-am simţit ieşită din mine, parcă aş fi un alt eu, mai mare, mai împlinit, mai fericit.” Eli Gîlcescu

„Poeziile voastre le port cu mine. Parcă îmi vorbesc şi parcă v-aş recunoaşte chipurile, vocile, iubirile, viaţa. Glasurile voastre, diafane, se plimbă prin inima mea, dansează şi acum, când am terminat de citit, de scris, de adăugat câte un semn (ca amintire) prin locuri ascunse, dar dacă veţi intra în jocul meu, îl veţi descoperi, peste ceva timp (sau cât mai aproape), odată cu poeziile,  rostite într-o lume reală aşa cum ne-a fost dată de la Dumnezeu, la lumina zilei, printre frumuseţile pământului, aproape de firul ierbii, să ne mişcăm în voie, să ne bucurăm, să ne privim, să ne cunoaştem.

Vă îmbrăţişez, cu drag, pe toţi cei de azi, de mîine, mereu, Eli.”

„Eli, îmi place cum revitalizezi poemul în proză... e minunat... rezistă oricărui tip de lectură.” Stella Anghel

„Arta conversației devine într-adevăr până la urmă arta conversației într-un limbaj de suflet, cânt, rugă, înălțare a poeziei la nivelul pe care-l merită... Felicitări!”

 Şerban Ecaterina

„A fi detașat, a fi observatorul propriei vieți este un nivel la care se ajunge greu, dar accedem ceruri tot hrăniți cu durere...”

Şerban Ecaterina

Orice gând este binevenit

Resemnare în doi

Nu-mi puteam stăpâni tulburarea
lacrimilor mari şi fierbinţi
a amestecului de negrăită tristeţe.

Îmi scăldam obrajii-n
durerea de nesuportat.

Impalpabil principiu
al vieţii şi al gândirii.

Marius

Şi-n toată tristeţea lor,

ce mare şi necuprinsă durere,

impalpabilă, dar simţită

până-n străfundurile inimii…

Şi nu ştii de unde izbucnesc,

unde este izvorul,

din ce cotlon de ruină,

din ce loc acoperit de cenuşă,

de pe ce ape, vin aceste învăluitoare

lacrimi şi aducătoare de neuitare…

Cu ele închizi o geană

de păcat sau una de dor,

dar  ele se răzvrătesc în surdină,

strivindu-se unele de altele,

înghiţindu-te puţin câte puţin…

 Eli

2012-03-24

Primăvara mă iubeşte

Îmi spăl pleoapele în ploaie,

Mă strecor până-n odaie,

Să nu-mi simtă-nvolburarea,

Nici pământul şi nici marea,

Când petrec pe întuneric,

Aninând un gând feeric,

Chiar în trupu-mi de femeie,

Sfidând goliciunea nopţii;

Am deschis ecoul sorţii,

Să fie semn şi călăuză

Şi iată, a intrat o muză

A iubirii, şi-mi şopteşte:

– Primăvara te iubeşte!

Eli Gîlcescu

2012-02-22

În zori

„Îmi culci iubirea

în necuvinte;”

dar iubirea, în tăcere

şi-n surâsul nopţii,

mă topeşte,

că-i fierbinte...

Apoi, îmi pui un vis

sub pernă,

în jur, puzderie

de steluţe vii,

din evantaie,

pogorâ-vor

răcoarea,

pe-al meu trup,

legănat

şi adormit

abia în zori.

2012-02-23

Eli Gîlcescu

Singura chemare

Mă apropii de ea

tot mai mult,

ocolind tentaţia unui sărut,

înfruntând doruri,

mereu răzleţite,

înfulecând din gânduri,

unul câte unul,

care mă indispun

şi sfărâmând, neîncetat,

între dinţi, distanţa

dintre mine şie ea,

singura chemare

cunoscută,

casa mea.

2012-03-21

Eli Gîlcescu

Primăvara

A ieşit la lumină

bucuria

în palmă să-i curgă,

doar tăcerea-i aceeaşi

sau poate şi-a lepădat

haina cea groasă

în dosul ei,

cearcăne, riduri

într-un poem cât o primăvară.

Eli Gîlcescu

2012-03-12

Dimineața pe care am așteptat-o

Îmi amintesc dimineața
de demult 
când mi-ai spus că sunt frumoasă

De atunci încerc să nu uit
și plâng dinaintea răsăritului
așteptându-te 
și acum
ca și atunci...


Eli Gîlcescu

Elisabeta GÎLCESCU – Două săruturi

Sărutul tău s-a aninat 
de-al meu sărut,

părea trist de dor

au emigrat;

Loc pustiu,

ca în deşert, a rămas

după cel mai scurt

şi cel mai trist concert,

dat de-un sărut

altui sărut.