Am știut ce vreau de Crăciun

 

Și iubirea se învață – Alain de Botton

Alain de Botton și relevanța filozofiei pentru viața de zi cu zi

Romane eseistice sau eseuri propriu-zise, cărţile lui Alain de Botton se individualizează prin maniera în care filozofia devine o cheie de lectură a vieţii cotidiene, de unde şi eticheta stilului său – „philosophy of everyday life”. Autorul contestă orice conexiune între inteligenţă şi obscuritate şi de aici convingerea sa că filozofia îşi găseşte menirea în căutarea unor răspunsuri practice la problemele vieţii de zi cu zi. Filozofia, cu toate doctrinele şi teoriile ei, este coborâtă de pe piedestal, în sensul că proba acesteia nu este una de ordin logic, ci omenesc, cărţile sale reprezentând un melanj de experienţă şi de cercetare, soluţia fiind una personală, motivată de sentimente, şi nu abstract-filozofică.

După douăzeci de ani de la cartea care l-a făcut celebru – Eseuri de îndrăgostit –, Alain de Botton se întoarce la ficțiune și la tema sa favorită, publicând în 2016 romanul Ce se întâmplă în iubire (The Course of Love), roman tradus de Radu Paraschivescu în 2017 la Humanitas Fiction. Ca și cartea de debut, și aceasta poate fi privită ca roman neconvențional (departe de a fi un simplu self-healing), o carte hibrid, amestec de ficțiune și eseu psiho-filosofic. Inserturile eseistice sunt marcate grafic cu italice și sunt menite să explice atitudini și comportamente mai mult sau mai puțin particulare din iubire, autorul oferind chiar și sfaturi subtile, care ar putea înlesni circuitul iubirii.

Alain de Botton privilegiază nu intriga în sine, ci emoțiile și comportamentele personajelor iscate de circumstanțe ordinare. Se ceartă din cauza tipului de pahare pe care vor să le cumpere de la Ikea, din cauza temperaturii din cameră, se învinovățesc reciproc, în mod ridicol, se încarcă unul pe celălalt cu așteptări fantastice și ajung la frustrări, se judecă prin prisma unor experiențe trecute, punând astfel între paranteze prezentul, sunt convinși că e musai ca celălalt să îi înțeleagă oricând, oricum. Fleacuri, gâlceve sau probleme majore (cum ar fi infidelitatea) care îi duc la terapie de cuplu – de toate se întâmplă în iubire. Însă toate sunt depășite învățând să iubim, cu atât mai mult cu cât, constată autorul la un moment dat, în dragoste căutăm mai degrabă familiaritatea decât fericirea.

Ce se întâmplă în iubire e o carte stenică, ce propune o contemplare detașată și deloc convențională a iubirii, interpretările inteligente ale autorului oferindu-i cititorului plăcerea unei înțelegeri profunde, cu mult dincolo de clișee, asupra dinamicii relațiilor de iubire.

„Iubirea atinge apogeul în clipele când se dovedește că persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba poate chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase.”

„Îmbufnatul simte nevoia disperată de a-l face pe celălalt să înțeleagă și, cu toate astea, rămâne ferm pe poziții și nu-l ajută absolut deloc. Însăși dorința de-a explica formează nucleul jignirii: dacă partenerul are nevoie de o explicație, este limpede că nu e vrednic(ă) de mine. Ar trebui să adăugăm că este un privilegiu să fii destinatarul unei îmbufnări: asta înseamnă că persoana cealaltă ne respectă și se încrede suficient în noi ca să presupună că-i înțelegem durerea nerostită. Este unul dintre cele mai stranii daruri ale iubirii.”

„Ascultătorii buni sunt la fel de rari și de importanți cum sunt comunicatorii buni. […] Ascultătorii buni nu se agită din cauza haosului pe care ar putea să-l creeze ceilalți în mințile lor pentru o vreme; au mai fost în asemenea situații și știu că, în cele din urmă, toate pot fi puse la locul cuvenit.”

„Nu e nevoie să fim constant rezonabili ca să avem relații bune; lucrul pe care trebuie să-l stăpânim este capacitatea de-a recunoaște uneori cu detașare că se poate ca, din anumite puncte de vedere, să fim întru câtva nebuni.”

Alain de Botton, Ce se întâmplă în iubire, traducere de Radu Paraschivescu, Humanitas Fiction, 2017

https://www.bookaholic.ro/si-iubirea-se-invata-alain-de-botton-ce-se-intampla-in-iubire.html

https://cristianrusublog.wordpress.com/2016/07/21/recenzie-eseuri-de-indragostit-de-alain-de-botton/

Mulțumiri

 

Volum colectiv,
Editura Măiastra,
2012

Am fost invitat azi la o lansare de carte. Un prieten, scriitor și patron al artelor aici, în sudul insulei, belgian de origine, își lansează azi o nouă carte... Și, uite așa, mi-am amintit că nu i-am mulțumit niciodată cum se cuvine persoanei care mi-a acordat atât de mult credit și față de care nu m-am ținut de promisiunea de a scrie mai mult în continuare, la fel cum nu am reușit niciodată să conving una dintre muze că a fost sursa de inspirație... Ar fi trebuit să fiu mai puternic decât șoaptelor răutăcioase atunci... Dar le mulțumesc acum încă odată! Mulțumesc Elisabeta Gilcescu! Să mă ierți, Maria Nistor pentru "tag"... Iar prietenilor mei, dacă găsiți pe undeva volumul acesta, știți ce trebuie să faceți...  

Chris Irinoiu 

Steaua singurătății

De-ai mai putea veni, precum veneai,
cu trupul tău incendiindu-mi trupul,
s-ar înroși pădurea sub zboru-ți fără pată,
Steaua Singurătății ne-ar asculta sărutul.

De-ai mai putea veni, precum veneai,
lumina vinovată, sfântă fărădelege,
ar învia în mine popoarele de cai,
pe care nimeni, astăzi, n-ar mai putea să-i lege.

De-ai mai putea veni, de-ai mai putea,
pământ înnebunit de-o nebunie bună,
m-aș înălța din apă, din apa-aceasta grea
ce îmi băltește-n umeri și fruntea mi-o dărâmă.

De-ai mai putea veni, de s-ar preface
mâhnitul meu pământ în două mii de flori,
tu m-ai culege, sfânto, albită te-ai întoarce
cu mine-ntr-un ștergar și-ai aștepta să mori.

De-ai mai putea veni, ca altădată,
cu trupul tău incendiindu-mi trupul,
ne-am lumina păcatul c-un sânge de zăpadă
și ne-ar păstra ecoul: „trupul, prin care trupul...“

Dorin Tudoran

https://www.tudoran.net/post/calea-spre-cartier

https://vasilegogea.wordpress.com/2023/12/06/o-noua-antologie-dorin-tudoran-sau-calea-spre-cartierul-marii-poezii-a-romaniei-mari/

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2023/12/06/dorin-tudoran-calea-spre-cartier/

Am văzut destul...

 

ce loc și-au ales corcodușii

numai în mejdină

unde nimeni nu-i clintea

nici propti

cu durere

și-a făcut loc un tei

tot în mejdină

numai pe partea dinspre noi

cu îndrăzneală

își vedea de zile

de suflet

surâzând

 

asta-i plăcea cel mai mult

tot ce era la vedere era

 

N-am scris până acum despre

suferința ce curgea încet

fără să iau în deșert

de trei ori

de câte ori

mă răzvrătesc

de păcatul unora

păcat mare mic

Dumnezeu știe

cum mai plâng la lume

o lume din ce în ce mai goală

Eli Gîlcescu

Cât de simplă şi fără de spaime ni-e viaţa

Cercul Poeților Apăruți – Kocsis Francisko prezintă: RADNÓTI Miklós 

Poem autumnal

 

(Őszi vers)

Fugi acum, sărmane, când în suflet

tristeţea sporeşte ciorchinii galbeni

ai strugurilor copţi. La vremea aceasta,

toamna, lasă câmpia şi pădurea,

arborii catifelaţi şi tufişurile

sub care ţi-ai îmbrăţişat iubita,

căci mor acum; înaltă, legănătoare,

uscată şi galbenă e iarba în care

ai culcat-o cu săruturi.

Lasă câmpia şi pădurea

şi hai între case, desfrunzirea

arborilor din oraş nu-i atât

de tristă: numai nu-ţi ridica privirea

spre cer şi peste acoperişuri! căci Madone

ostenite stau deasupra caselor

şi le curge şiroaie tristeţea pe faţă.

 

10 septembrie 1929

 

Întindere

(Szélesen)

 

Bucură-te; de vei muri, sfinţi mărunţi

s-or rândui împrejurul tău şi vor cânta

cu binecuvântate glasuri; binecuvântat vei fi

când flăcăii cu ochi miraţi şi fetele

vor sta în jurul tău şi-ncet se va-nteţi

cântul lor de-adio, cum sporeşte straturi-straturi

pe firul de nisip mărgăritarul, scoica-şi scrie

cu lacrimile poezia,

iar cei blânzi se vor ruga.

 

23 martie 1930

 

Şi cruntă

(És kegyetlen)

 

Mama a murit, la fel şi tata şi fratele meu geamăn,

sora mai mică a soţiei, mătuşa ei şi soţul acesteia.

Au murit mulţi şi subit,

şi-n vis, de-nfulecăm prea mult la cină,

auzim cum unghiile şi părul foşnitor

continuă să le crească-n morminte.

Iată cum trăim, nepătaţi şi zâmbind uşor;

cum se agită prin cameră şi aranjează cu ochi

lucitori obiectele, femeii mele îi foşneşte fusta.

A simţit deja că dulăii bogaţilor muşcă,

ştie că morţii sunt definitiv acoperiţi.

Iată cât de simplă şi fără de spaime ni-e viaţa,

ca hârtia ori laptele de pe masă,

dar şi cruntă,

ca privirea mijită a cuţitului de lângă noi.

 

1933

 

Il faut laisser...

Il faut laisser maison, et vergers et jardins –

cu acest vers şi-a-nceput unul din ultimele poeme Ronsard,

îl murmur în mine şi-şi ascute urechea poteca brună,

câte-o petală moartă cade de pe trandafiri, arar;

două tufe desfrunzite mă petrec triste cu privirea,

se pare că peisajul înţelege puţin franceza;

il faut laisser – declamă şi meditativul stejar

şi scapă o ghindă istovită pe aburitul frunzar.

Soarele şede între nori, un ţap priponit cu sfoară

scapă şi hoinăreşte prin luncă, dă ocoale

şi calcă-n băltoace cu o superbă melancolie;

un stol de păsări lunecă-n V în largul zării

şi dispare în domoala cădere a-nserării;

printre frunze rare, se mişcă vălul rece-al ploii,

il faut laisser – şopteşte, l-au îngropat pe Ronsard,

nu-ţi face griji, şi pe pielea ta vor îngheţa perlele sudorii.

 

7 octombrie 1938

 

https://sarutul21.blogspot.com/2021/10/plimbare-de-voie.html

Cronica unui interviu

... sau un interviu în lumină

https://poeziaiubirii-artaconversatiei.blogspot.com/2012/05/un-testament-de-suflet-jurnalul-unei.html

La noi, românii, fiecare a avut o bunică la ţară, în ie albă, amintindu-şi mirosul de pâine și cozonaci poaspeți. Pentru bunicii de la ţară îşi manifestă şi Kati recunoştinţa. Ca orice muritor, şi Kati s-a urcat în trenul iluziei, cu loc rezervat prin metode clasice, atunci neexistâd internet şi comenzi online.

Nu ştim de ce, de multe ori a coborât în halte ostile, căutând iubirea, adică starea cea mai înaltă de comunicare. Kati nu a fost lăutar în iubire, ci notist („halea bobiţe”), cântând, măi să fie, numai după solfegii descrifrate. Dar nu era mai bine şi „după ureche”, la îndemnul inimii?
Se aminteşte de libertatea zborului, cei doi fiind nu două păsări ce se întâlnesc, ci cele două aripi ale păsării unice ce simbolizează perechea.
Eli întreabă de marea lumină spre care ne îndreptăm, ca termenii unui şir ce tind spre o limită finită, numită marea lumină.
Kati e sigură că moartea însemnă viaţă, fiind doar o trecere dintr-o stare în alta, după mine amintindu-ne versurile cântate de Mărgineanu – „Nu mai plânge Jane, plânsul e de formă; Jeana nu e moarte, Jeana se transformă”.
Aşadar, moartea pentru Kati este doar un prag peste care trebuie să trecem... ne oprim doar pentru a merge mai departe pe altă treaptă...,
Eli nu poate fi metaforă tot timpul, având şi momente de cădere („shut down”) atenuate sau eliminate prin ieşirea în natura mamă, adică realitatea înconjurătoare, dar totuşi un mediu antropic, fie şi numai cu domnia sa unic participant, ceea ce e mai greu.
Şi altenativa e prezentă, respectiv refugiul în versuri, „atunci când cuvintele nu mai au stare și se aștern singure pe foaia albă” (noi am zice şi pe ecranul de editare, respectiv în documentul de salvat, că altfel...
Eli nu se lasă păcălită uşor. Induce sentimentul prăvălirii valurilor, ameninţă cu barca ce ar trece o apă mare (numai Styxul să nu fie!) pentru împlinirea unui alt destin.
Exploratoarea Kati îşi susţine cauza, plăcerea de a căuta, a descoperi şi a înţelege, fără teamă de necunoscut. De parcă „ar juca acasă”, Eli nu se lasă şi insistă pe dorul de poezie şi momentul de naştere a acestui dor. Aflăm că poezia a trăit în Kati în stare latentă, de pe vremea când colinda pădurile şi admira râul, cu pietrele albiei ce scoteau mesaje sonore (Eminescu – „fiind băiet păduri cutreieram..”; „râul, ramul..”).
Eli trece, prin salt inteligent, abil, la momentul şi locul valsului, încetinirii, pasiunii, intensităţii, înălţării, saltului spre necunoscut. Kati fandează spre fondul muzical de orice gen, în special cel clasic. Nu putea să nu îi placă valsul, cu aluzie şi la originea maternă germană, fără preferinţe asupra locului, dar lăsându-ne în expectativă asupra posesorului braţului de sprijin.
Fiindcă soarta ne-a dat „Arta”, Kati îi iubeşte pe toţi cei îmbarcaţi la bordul navei noastre al cărei căpitan este chiar Eli, cerându-ne, inclusiv nouă, bătrânilor mateloţi, să păstrăm parfumul florilor din suflet, să trebăluim toată ziua (insomniacii şi noaptea) într-ale scrisului şi în alte îndeletniciri artistice.
Pe Kati nu o inspiră decât natura, mama noastră. Îşi iubeşte „a treia planetă de la Soare”, sărutând-o cu tălpile goale, neuitând roua de pe firele de iarbă, trilurile păsărilor, vântul ce o îmbrățișează, cerul care îi prelinge lacrimi în suflet... Deşi se consideră un om ca oricare, fără virtuţi anume, noi credem că printre virtuţile sale de iubitor de frumos, de mânuitor al Metaforei iubirii, de membru al echipajului navei, de poet al iubirii, sunt și cele de Om, de prieten şi sfătuitor al celor tineri.

Niţu Constantin – #Arta conversaţiei

19 mai 2012