Am știut ce vreau de Crăciun

 

Și iubirea se învață – Alain de Botton

Alain de Botton și relevanța filozofiei pentru viața de zi cu zi

Romane eseistice sau eseuri propriu-zise, cărţile lui Alain de Botton se individualizează prin maniera în care filozofia devine o cheie de lectură a vieţii cotidiene, de unde şi eticheta stilului său – „philosophy of everyday life”. Autorul contestă orice conexiune între inteligenţă şi obscuritate şi de aici convingerea sa că filozofia îşi găseşte menirea în căutarea unor răspunsuri practice la problemele vieţii de zi cu zi. Filozofia, cu toate doctrinele şi teoriile ei, este coborâtă de pe piedestal, în sensul că proba acesteia nu este una de ordin logic, ci omenesc, cărţile sale reprezentând un melanj de experienţă şi de cercetare, soluţia fiind una personală, motivată de sentimente, şi nu abstract-filozofică.

După douăzeci de ani de la cartea care l-a făcut celebru – Eseuri de îndrăgostit –, Alain de Botton se întoarce la ficțiune și la tema sa favorită, publicând în 2016 romanul Ce se întâmplă în iubire (The Course of Love), roman tradus de Radu Paraschivescu în 2017 la Humanitas Fiction. Ca și cartea de debut, și aceasta poate fi privită ca roman neconvențional (departe de a fi un simplu self-healing), o carte hibrid, amestec de ficțiune și eseu psiho-filosofic. Inserturile eseistice sunt marcate grafic cu italice și sunt menite să explice atitudini și comportamente mai mult sau mai puțin particulare din iubire, autorul oferind chiar și sfaturi subtile, care ar putea înlesni circuitul iubirii.

Alain de Botton privilegiază nu intriga în sine, ci emoțiile și comportamentele personajelor iscate de circumstanțe ordinare. Se ceartă din cauza tipului de pahare pe care vor să le cumpere de la Ikea, din cauza temperaturii din cameră, se învinovățesc reciproc, în mod ridicol, se încarcă unul pe celălalt cu așteptări fantastice și ajung la frustrări, se judecă prin prisma unor experiențe trecute, punând astfel între paranteze prezentul, sunt convinși că e musai ca celălalt să îi înțeleagă oricând, oricum. Fleacuri, gâlceve sau probleme majore (cum ar fi infidelitatea) care îi duc la terapie de cuplu – de toate se întâmplă în iubire. Însă toate sunt depășite învățând să iubim, cu atât mai mult cu cât, constată autorul la un moment dat, în dragoste căutăm mai degrabă familiaritatea decât fericirea.

Ce se întâmplă în iubire e o carte stenică, ce propune o contemplare detașată și deloc convențională a iubirii, interpretările inteligente ale autorului oferindu-i cititorului plăcerea unei înțelegeri profunde, cu mult dincolo de clișee, asupra dinamicii relațiilor de iubire.

„Iubirea atinge apogeul în clipele când se dovedește că persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba poate chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase.”

„Îmbufnatul simte nevoia disperată de a-l face pe celălalt să înțeleagă și, cu toate astea, rămâne ferm pe poziții și nu-l ajută absolut deloc. Însăși dorința de-a explica formează nucleul jignirii: dacă partenerul are nevoie de o explicație, este limpede că nu e vrednic(ă) de mine. Ar trebui să adăugăm că este un privilegiu să fii destinatarul unei îmbufnări: asta înseamnă că persoana cealaltă ne respectă și se încrede suficient în noi ca să presupună că-i înțelegem durerea nerostită. Este unul dintre cele mai stranii daruri ale iubirii.”

„Ascultătorii buni sunt la fel de rari și de importanți cum sunt comunicatorii buni. […] Ascultătorii buni nu se agită din cauza haosului pe care ar putea să-l creeze ceilalți în mințile lor pentru o vreme; au mai fost în asemenea situații și știu că, în cele din urmă, toate pot fi puse la locul cuvenit.”

„Nu e nevoie să fim constant rezonabili ca să avem relații bune; lucrul pe care trebuie să-l stăpânim este capacitatea de-a recunoaște uneori cu detașare că se poate ca, din anumite puncte de vedere, să fim întru câtva nebuni.”

Alain de Botton, Ce se întâmplă în iubire, traducere de Radu Paraschivescu, Humanitas Fiction, 2017

https://www.bookaholic.ro/si-iubirea-se-invata-alain-de-botton-ce-se-intampla-in-iubire.html

https://cristianrusublog.wordpress.com/2016/07/21/recenzie-eseuri-de-indragostit-de-alain-de-botton/

Mulțumiri

 

Volum colectiv,
Editura Măiastra,
2012

Am fost invitat azi la o lansare de carte. Un prieten, scriitor și patron al artelor aici, în sudul insulei, belgian de origine, își lansează azi o nouă carte... Și, uite așa, mi-am amintit că nu i-am mulțumit niciodată cum se cuvine persoanei care mi-a acordat atât de mult credit și față de care nu m-am ținut de promisiunea de a scrie mai mult în continuare, la fel cum nu am reușit niciodată să conving una dintre muze că a fost sursa de inspirație... Ar fi trebuit să fiu mai puternic decât șoaptelor răutăcioase atunci... Dar le mulțumesc acum încă odată! Mulțumesc Elisabeta Gilcescu! Să mă ierți, Maria Nistor pentru "tag"... Iar prietenilor mei, dacă găsiți pe undeva volumul acesta, știți ce trebuie să faceți...  

Chris Irinoiu 

Steaua singurătății

De-ai mai putea veni, precum veneai,
cu trupul tău incendiindu-mi trupul,
s-ar înroși pădurea sub zboru-ți fără pată,
Steaua Singurătății ne-ar asculta sărutul.

De-ai mai putea veni, precum veneai,
lumina vinovată, sfântă fărădelege,
ar învia în mine popoarele de cai,
pe care nimeni, astăzi, n-ar mai putea să-i lege.

De-ai mai putea veni, de-ai mai putea,
pământ înnebunit de-o nebunie bună,
m-aș înălța din apă, din apa-aceasta grea
ce îmi băltește-n umeri și fruntea mi-o dărâmă.

De-ai mai putea veni, de s-ar preface
mâhnitul meu pământ în două mii de flori,
tu m-ai culege, sfânto, albită te-ai întoarce
cu mine-ntr-un ștergar și-ai aștepta să mori.

De-ai mai putea veni, ca altădată,
cu trupul tău incendiindu-mi trupul,
ne-am lumina păcatul c-un sânge de zăpadă
și ne-ar păstra ecoul: „trupul, prin care trupul...“

Dorin Tudoran

https://www.tudoran.net/post/calea-spre-cartier

https://vasilegogea.wordpress.com/2023/12/06/o-noua-antologie-dorin-tudoran-sau-calea-spre-cartierul-marii-poezii-a-romaniei-mari/

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2023/12/06/dorin-tudoran-calea-spre-cartier/

Am văzut destul...

 

ce loc și-au ales corcodușii

numai în mejdină

unde nimeni nu-i clintea

nici propti

cu durere

și-a făcut loc un tei

numai pe partea dinspre noi

cu îndrăzneală

își vedea de zile

de suflet

surâzând

 

asta-i plăcea cel mai mult

tot ce era la vedere era

 

N-am scris până acum despre

suferința ce curgea încet

fără să iau în deșert

de trei ori

de câte ori

mă răzvrătesc

de păcatul unora

păcat mare mic

Dumnezeu știe

cum mai plâng la lume

o lume din ce în ce mai goală

Eli Gîlcescu

Cât de simplă şi fără de spaime ni-e viaţa

Cercul Poeților Apăruți – Kocsis Francisko prezintă: RADNÓTI Miklós 

Poem autumnal

 

(Őszi vers)

Fugi acum, sărmane, când în suflet

tristeţea sporeşte ciorchinii galbeni

ai strugurilor copţi. La vremea aceasta,

toamna, lasă câmpia şi pădurea,

arborii catifelaţi şi tufişurile

sub care ţi-ai îmbrăţişat iubita,

căci mor acum; înaltă, legănătoare,

uscată şi galbenă e iarba în care

ai culcat-o cu săruturi.

Lasă câmpia şi pădurea

şi hai între case, desfrunzirea

arborilor din oraş nu-i atât

de tristă: numai nu-ţi ridica privirea

spre cer şi peste acoperişuri! căci Madone

ostenite stau deasupra caselor

şi le curge şiroaie tristeţea pe faţă.

 

10 septembrie 1929

 

Întindere

(Szélesen)

 

Bucură-te; de vei muri, sfinţi mărunţi

s-or rândui împrejurul tău şi vor cânta

cu binecuvântate glasuri; binecuvântat vei fi

când flăcăii cu ochi miraţi şi fetele

vor sta în jurul tău şi-ncet se va-nteţi

cântul lor de-adio, cum sporeşte straturi-straturi

pe firul de nisip mărgăritarul, scoica-şi scrie

cu lacrimile poezia,

iar cei blânzi se vor ruga.

 

23 martie 1930

 

Şi cruntă

(És kegyetlen)

 

Mama a murit, la fel şi tata şi fratele meu geamăn,

sora mai mică a soţiei, mătuşa ei şi soţul acesteia.

Au murit mulţi şi subit,

şi-n vis, de-nfulecăm prea mult la cină,

auzim cum unghiile şi părul foşnitor

continuă să le crească-n morminte.

Iată cum trăim, nepătaţi şi zâmbind uşor;

cum se agită prin cameră şi aranjează cu ochi

lucitori obiectele, femeii mele îi foşneşte fusta.

A simţit deja că dulăii bogaţilor muşcă,

ştie că morţii sunt definitiv acoperiţi.

Iată cât de simplă şi fără de spaime ni-e viaţa,

ca hârtia ori laptele de pe masă,

dar şi cruntă,

ca privirea mijită a cuţitului de lângă noi.

 

1933

 

Il faut laisser...

Il faut laisser maison, et vergers et jardins –

cu acest vers şi-a-nceput unul din ultimele poeme Ronsard,

îl murmur în mine şi-şi ascute urechea poteca brună,

câte-o petală moartă cade de pe trandafiri, arar;

două tufe desfrunzite mă petrec triste cu privirea,

se pare că peisajul înţelege puţin franceza;

il faut laisser – declamă şi meditativul stejar

şi scapă o ghindă istovită pe aburitul frunzar.

Soarele şede între nori, un ţap priponit cu sfoară

scapă şi hoinăreşte prin luncă, dă ocoale

şi calcă-n băltoace cu o superbă melancolie;

un stol de păsări lunecă-n V în largul zării

şi dispare în domoala cădere a-nserării;

printre frunze rare, se mişcă vălul rece-al ploii,

il faut laisser – şopteşte, l-au îngropat pe Ronsard,

nu-ţi face griji, şi pe pielea ta vor îngheţa perlele sudorii.

 

7 octombrie 1938

 

https://sarutul21.blogspot.com/2021/10/plimbare-de-voie.html

Cronica unui interviu

... sau un interviu în lumină

https://poeziaiubirii-artaconversatiei.blogspot.com/2012/05/un-testament-de-suflet-jurnalul-unei.html

La noi, românii, fiecare a avut o bunică la ţară, în ie albă, amintindu-şi mirosul de pâine și cozonaci poaspeți. Pentru bunicii de la ţară îşi manifestă şi Kati recunoştinţa. Ca orice muritor, şi Kati s-a urcat în trenul iluziei, cu loc rezervat prin metode clasice, atunci neexistâd internet şi comenzi online.

Nu ştim de ce, de multe ori a coborât în halte ostile, căutând iubirea, adică starea cea mai înaltă de comunicare. Kati nu a fost lăutar în iubire, ci notist („halea bobiţe”), cântând, măi să fie, numai după solfegii descrifrate. Dar nu era mai bine şi „după ureche”, la îndemnul inimii?
Se aminteşte de libertatea zborului, cei doi fiind nu două păsări ce se întâlnesc, ci cele două aripi ale păsării unice ce simbolizează perechea.
Eli întreabă de marea lumină spre care ne îndreptăm, ca termenii unui şir ce tind spre o limită finită, numită marea lumină.
Kati e sigură că moartea însemnă viaţă, fiind doar o trecere dintr-o stare în alta, după mine amintindu-ne versurile cântate de Mărgineanu – „Nu mai plânge Jane, plânsul e de formă; Jeana nu e moarte, Jeana se transformă”.
Aşadar, moartea pentru Kati este doar un prag peste care trebuie să trecem... ne oprim doar pentru a merge mai departe pe altă treaptă...,
Eli nu poate fi metaforă tot timpul, având şi momente de cădere („shut down”) atenuate sau eliminate prin ieşirea în natura mamă, adică realitatea înconjurătoare, dar totuşi un mediu antropic, fie şi numai cu domnia sa unic participant, ceea ce e mai greu.
Şi altenativa e prezentă, respectiv refugiul în versuri, „atunci când cuvintele nu mai au stare și se aștern singure pe foaia albă” (noi am zice şi pe ecranul de editare, respectiv în documentul de salvat, că altfel...
Eli nu se lasă păcălită uşor. Induce sentimentul prăvălirii valurilor, ameninţă cu barca ce ar trece o apă mare (numai Styxul să nu fie!) pentru împlinirea unui alt destin.
Exploratoarea Kati îşi susţine cauza, plăcerea de a căuta, a descoperi şi a înţelege, fără teamă de necunoscut. De parcă „ar juca acasă”, Eli nu se lasă şi insistă pe dorul de poezie şi momentul de naştere a acestui dor. Aflăm că poezia a trăit în Kati în stare latentă, de pe vremea când colinda pădurile şi admira râul, cu pietrele albiei ce scoteau mesaje sonore (Eminescu – „fiind băiet păduri cutreieram..”; „râul, ramul..”).
Eli trece, prin salt inteligent, abil, la momentul şi locul valsului, încetinirii, pasiunii, intensităţii, înălţării, saltului spre necunoscut. Kati fandează spre fondul muzical de orice gen, în special cel clasic. Nu putea să nu îi placă valsul, cu aluzie şi la originea maternă germană, fără preferinţe asupra locului, dar lăsându-ne în expectativă asupra posesorului braţului de sprijin.
Fiindcă soarta ne-a dat „Arta”, Kati îi iubeşte pe toţi cei îmbarcaţi la bordul navei noastre al cărei căpitan este chiar Eli, cerându-ne, inclusiv nouă, bătrânilor mateloţi, să păstrăm parfumul florilor din suflet, să trebăluim toată ziua (insomniacii şi noaptea) într-ale scrisului şi în alte îndeletniciri artistice.
Pe Kati nu o inspiră decât natura, mama noastră. Îşi iubeşte „a treia planetă de la Soare”, sărutând-o cu tălpile goale, neuitând roua de pe firele de iarbă, trilurile păsărilor, vântul ce o îmbrățișează, cerul care îi prelinge lacrimi în suflet... Deşi se consideră un om ca oricare, fără virtuţi anume, noi credem că printre virtuţile sale de iubitor de frumos, de mânuitor al Metaforei iubirii, de membru al echipajului navei, de poet al iubirii, sunt și cele de Om, de prieten şi sfătuitor al celor tineri.

Niţu Constantin – #Arta conversaţiei

19 mai 2012

INFINITUL IUBIRII: Infinitul iubirii

INFINITUL IUBIRII: Infinitul iubirii: Nu ştiu de ce aţi ales acest titlu, că sunt doi infiniţi, cel mare şi cel mic. Dilema cititorului:  „Că-i iubire, bine, fie, Infinitu...

O Primăvară Cromatică

La prima impresie despre Nynna Vizireanu

Iarnă de alb. Albastru marin. Tuşe de purpuriu după cuvinte. Trăsături de verde rar. Joc de curbe. Surprinde viaţa. Serioasă cu şevaletul şi penelul, ca şi cu ecranul şi „mausul”. Spinoasă cu azurul. Răsfăţată (şi de poeţi). Victimă a nuanţelor. Pregătită de noi experienţe. Orgolioasă cu umbrele. Sensibilă (cu dimineţile şi apusurile). Spirituală (în rezoluţii radiometrice). Discretă (rareori cu violetul). Graţioasă (cu albul şi cu negrul). Ochioasă (spre şevalet). Maliţioase (cu purpuriul). Sufletistă (la prima tuşă). Gânditoare (la a opta tuşă). Profundă (la ultima tuşă). 

Veninoasă (când nu îi ies umbrele). Plină de compasiune (cu pânza ratată). Cu simţul umorului (la combinaţia cuvânt nuanţă de gri sau de ce o fi). Sarcastică (faţă de alb). Grijulie (cu marinarii Artei). Resemnată (când nu poate denumi culoarea prazului). Implinită (după expoziţie şi după apariţia interviului). Distrusă (de ce nu a scris nimic «veteranul» Constantin? Nici măcar un «like» ?). Renăscută (când citeşte ce am postat). Matură (faţă de mare). Luminată (la răsăritul soarelui deasupra mării). Sfârşită (după un apus reuşit).
Copilăroasă (cu turcoazul). Timidă (cu purpuriul). Senzuală (cu violetul şi liliachiul). Şarmantă (cu verdele rareori). Fericită (în „Arta conversaţiei”). Misterioasă (din copilărie, cu cartea). Mistuită (tot din copilărie, din dragoste de Eminescu). Mironosiţă (pentru cine vrea, nu putem ghici). Măgulită (de Eli). Nepăsătoare (cu şapte nuanţe de gri). Diafană (la răsărit). Translucidă (la apus). Sofisticată (la albastrul infinit). 
Puternică (din credinţă în copii şi în oameni, chiar virtuali). Senină (la trei zile după o expoziţie reuşită). Fragilă (la alegerea nuanţelor de maro). Vulnerabilă (la critici). Sălbatică (numai între orhidee). 
Cheltuitoare (pe ustensile). Libertină (cu marea). Aspră (cu nuanţele de roşu). Iubitoare de lumină (crepusculară). Visătoare (de nuanţe nedescoperite). Plânsă (când nu-i reuşeşte stacojiul). Zâmbitoare (că i-a apărut interviul). Remarcată (de iubitorii de culori). Crede în magia crepusculului. Savurează mişcarea valurilor (mai ales iarna). Întrebătoare (la nuanţe liliachii). 
Violentă (la redarea valurilor şi a umbrelor lor). Cu mulţi amici în «Artă». Înţeleaptă (în dialogul cu tinerii). Precaută (la combinarea albului cu negrul). Bănuitoare (cu interpretarea nuanţelor de roşu). 

Redă uşor verdeaţa (mai greu îi iese ceaţa). A redat oare şi fluturi (din cei cu aripi pictate deja de Cel de Sus). Întrebătoare (cum să redea parfumul florilor dimineaţa, când se ridică ceaţa). Fericită (normal, doar e iubită). Blândă (ca briza mării). Mai studiază încă surprinderea zborului păsărilor, infinitul magic al zborului lui Icar. Îi recomand redarea unei ploi de vară, a unei îmbrăţişări. 

CETITORIUL şi privitorul

Constantin Nițu

https://luceafarul.net/nynna-vizireanu-poezia-iubirii-acum-si-in-pandemia-covid-19-si-telescoala-ca-si-la-bacau-aici-dascal-prof-univ-dr-nitu-constantin?

Și la a doua impresie

Biblioteca Națională a României

N-am să vă spun...

poezie de Zaharia Stancu

În fiecare zi

„Lăsaţi-mi măcar acest adevăr:
al lecturii.“

Minune când minune este omul pentru om

Încă-i frumoasă, încă! În restul unei inimi un dor încă palpită, încă oprește clipa în colțul din privire și dragostea o mână pe vechile cărări... Încă-i frumoasă, încă... Când piere rostul vieții, apropie miresme în frunze de poveste... Încă-i frumoasă, încă... și zilele le schimbă în floare, în sărut...

Încă mai cred în minuni... cele care zâmbesc... dar când te atrag și te conduc acolo unde este nevoie de ele, e de-ajuns un prieten și locuri acoperite de case, trotuare, oameni... și glasuri care așteaptă, iar și iar, „duminica de ieri“, acolo unde există loc pentru poeți și cărțile lor, în salonul inundat de lumină, unde poți să râzi, să plângi, să cânți... acolo unde se întâlnesc și își dau mâna fapte, uimite de ceea ce găsește omul pentru sufletul omului, unde amintiri te cutreieră în sus și în jos, zbor și cădere, zbor și iubire, în mâna de înger, cărți, cărți...

Când dorul arde în palmă și face cale-ntoarsă  pe deasupra viilor, când pomu-și lasă vis în muguri iar pe urma rodului neprins, toamna sună altfel în floarea albă de vișin când reînvie grădini bântuite de prea grele vini... „atunci, la poarta îndepărtată, auzim căldura...“, acolo la porțile cuvântului... o întânire într-o lume vie – ARTA CONVERSAȚIEI, „dincolo de tăișul privirii transpuse în albastru rece cu suferințe care nu mai dor...“ E visul unei flori – vis de margarete – într-un sublim poetic, față-n față cu marea doamnă a literaturii române contemporane, Ileana Vulpescu, în hotarul nesfârșit al cuvintelor...

Cascade lăuntrice de bucurie, din altoiul liliacului, se sting în acel soi de tristețe, din petalele răsfirate, ale margaretelor. Și ruperea petalelor cu „mă iubește, nu mă iubește...“ – naturalețea bucuriei, care dezarmează pe oricine cu aceeași admirabilă simplitate, scriind o lume a frumosului și a binelui, cea care are puterea încă să privească fără teamă la faptele vieții și ale morții...

Și doar cărțile sunt cele care îi aduc bucuria, fără vreun gând ascuns, doar clipa neumbrită, chiar mugurii grădinii mele, amurg și dimineți și prag... și-așa, în suflet, mereu un vis cu aripi spre sărutul din infinit „cu dorul roșu și cu verdele ce-mi dă răgaz. Aud mașinile din vis...Țipete de metale obosite cad învinse de rugină...E semnul roșului ce învinge...E o luptă câștigată! Dar vai! Programe noi sunt proiectate în orizonturi îndepărtate și mașini sofisticate se ridică, pe sub apă... Zăngănitul se apropie din orizont.... Și efecte speciale cad în reflexele de roșu ale ploilor ce cad... În orizontul de pe mal, monștrii construiți în viitor își deschid hăul timpului ce trebuie să vină...  – Salvați câmpul cu maci! E vocea ploii roșii, din furtuna, care crește... – E sărutul din alt veac...Și roșul nu mai arde, ci doar plânge... Și ploaia se abate cu repeziciune pe trupul meu, învins de uscăciunea mașinilor, ce stau să mă înghită...“

(Carte în lucru, Margareta Anton)

O personalitate profund respectată de membrii ARTA CONVERSAȚIEI XXl,

când împreună am lansat proiect după proiect, acolo unde ne strecura pe rând lecțiile de viață și celebre proiectele „Sărutul, o carte în dar“, „Ileana Vulpescu și tinerii“ – întâlniri aniversare, locuri în care poezia de o prospețime tinerească e încurajată sincer, și îndemnată cu sentimente de admirație față de poezia iubirii... Pentru că toate faptele ei înseamnă iubire... Toate dovezile ei înseamnă iubire și de aceea nimic nu i se pare greu, nimic nu îi este străin, nimic nu i se pare nedemn de marea iubire ARTA CONVERSAȚIEI... iar cel ce ajunge la ea e cel care a atins înțelepciunea adâncă a dragostei – o  confundare cu poezia sub semnul desăvârșirii, al eternității...

Un exemplu de încredere, bunătate și înțelepciune, omul care nu are alte rădăcini decât pe cele întâmplate în ARTA CONVERSAȚIEI, omul care nu și-a părăsit niciodată țara... omul care își caută sprijin în oameni, dăruindu-se prietenilor, omul care „se recomandă pe sine drept un scriitor lucid, nesofisticat, cu un acut semn al calității...“ omul care nu ne lasă să murim...

Poezia iubirii, 2013

CU LACRIMI, SFINŢIND URMELE PAŞILOR MAMEI

Nu sunt pe alte plaiuri, păduri atât de verzi,

În orice colţ al lumii, ai încerca să vezi;

Şi nici albastrul apei, nu l-am găsit mai clar,

Oriunde am fost în lume, dincolo de hotar.

De-aceea, ţară, vreau, să-ţi fiu apărător,

Cu drag, să-ţi flutur steagul tricolor,

Copiii mei, nepoţii şi toţi urmaşii lor,

Să fie oameni liberi şi demni de-acest popor!

PATRIEI – poezie premiată la concursul de poezie patriotică, Suflet românesc, organizat de Arta conversaţiei şi desfăşurat în 12 august – Poiana Lui Mihai, Gorj 

EG: Am recâştigat gustul devenirii, am învins prin poezie şi iubire. Printre patrioţi, cel ce a făcut din poezie o rugăciune, este şi va rămâne, mereu, poetul Victor Burde. Poţi spune că ai reuşit, în felul tău, să-i convingi pe români să nu abandoneze poezia patriotică?

     VB: Trăim, iată, o perioadă în care aşa cum se cunoaşte, poezia patriotică a alunecat încet-încet într-un con de umbră, rar, mai putând aprinde lumina de dragoste  faţă de ţară şi neam în sufletele românilor. Mulţi dintrte poeţi se „jenează” să mai scrie acest gen de poezie, cauzele fiind cunoscute.

     După apusul „Epocii de aur”, în care poezia patriotică era aproape obligatorie, în cuprinsul unei cărţi de versuri, s-a ajuns la un fel de saturaţie atât a autorilor - prinşi într-un fel de teamă generală, că ar putea fi confundaţi cu „poeţii de curte”-  cât mai ales din partea cititorilor care eliberaţi de „obligativitatea” citirii acesteia, preferă alte genuri de poezie.

     Vă felicit din toată inima, pe voi, cei care administraţi reţeaua „Arta conversaţiei”, că aţi avut curajul şi puterea de a relansa, prin Concursul de poezie patriotică „Suflet Românesc” inţiat, organizat şi finalizat atât de frumos, acest gen de poezie ce trebuie să-şi regăsească locul binemeritat.

    Personal consider că fiecare locuitor al acestor frumoase meleaguri româneşti îşi iubeşte ţara şi limba; unii scriu, alţii cântă despre aceste locuri mirifice şi chiar faptul că vorbim în această dulce limbă românescă, este un act de patriotism.

     Revenind la întrebarea ta, poezia patriotică îmi este foarte dragă. Nu poţi rămâne indiferent la ceea ce s-a petrecut şi se petrece pe glia ta străbună, unde ne-a fost dat să ne naştem şi să vieţuim.

     Dacă voi, cei care aţi jurizat poeziile trimise la concurs, aţi considerat că poeziile mele merită să fie premiate, este o dovadă că am şi eu o mică contribuţie în relansarea poeziei patriotice.

     Poezii ca Priceasnă pentru Apuseni, Patriei şi Clopotele Alba- Iuliei  vorbesc, de la sine, despre ceea ce simt în sufletul meu, pentru aceste meleaguri. Mai mult, am scris în versuri o frumoasă legendă românescă ce a apărut sub formă de carte, intitulată Legenda stâncii Panaghia – fata care s-a îndrăgostit de Soare (după o legendă rămasă de la Calistrat Hogaş), legendă ce se referă la Stânca Panaghia, din Masivul Ceahlău. Cartea  se adresează, în special, copiilor din clasele elementare, înţelegând prin aceasta să contribui, în măsura posibilităţilor mele, la formarea celor mici a dragostei faţă limba şi frumuseţile ţării în care s-au născut şi cresc.

EG: A fost un concurs de poezie patriotică, pe meleagurile gorjeneşti, în Poiana lui Mihai. A venit un premiu, au fost emoţii?
     VB: Vă mărturisesc că am fost deosebit de emoţionat şi, în acelaşi timp, surprins să aflu că mă număr printre câştigătorii acestui concurs.

     Deşi am mai obţinut alte premii naţionale şi internaţionale pentru poezia care o scriu, acesta a fost un premiu cu totul special, fiind primul ce l-am obţinut pentru poezie patriotică.

    De fapt, avem puţine concursuri de acest gen şi daţi-mi voie, să vă felicit, încă o dată, pentru iniţierea acestui concurs care a fost o adevărată reuşită!

   EG: Te leagă ceva anume de aceste ţinuturi?
    VB: Este normal să mă lege. Este o parte a pământului nostru românesc şi sufletul meu vibrează adânc, atunci când vorbesc de meleagurile gorjene sau călătoresc prin ele, fiind pătruns de frumuseţea acestor plaiuri, dar şi de „bogăţia spirituală” ce îmi umple inima, admirând bijuteriile din piatră pe care le-a lăsat aici nemuritorul făuritor al „Păsării măiastre” , Constantin Brâncuşi precum şi celelalte lucrări inestimabile ca valoare spirituală, punte între cerul şi pământul municipiului  Târgu-Jiu.

      În timpul cât mi-am satisfăcut stagiul militar la o unitate de geniu din Craiova, am participat în cadrul unei aplicaţii militare, de peste o lună de zile, la reabilitarea drumului care duce la Statuia lui Mihai Viteazul, din Poiana lui Mihai.

     Faptul că tocmai în acest loc s-au ţinut manifestările de încheiere a concursului de poezie patriotică, a fost prilejul de a a retrăi, în minte, multe din momentele şi întâmplările din acele zile ale  tinereţii mele.

     EG: Eram departe, undeva în afara timpului, acolo unde nici murmur, nici zgomot nu se aud, doar simţirea din noi şi bucurie... A fost divin... Doar numele voastre s-au ridicat din trecut, alunecând în prezent, în văzduhul stârnit de iubire, luminos şi pur... Iar confratele tău, Nicu Murgăşanu a lăcrimat de două ori... Cum a ajuns această lacrimă de bucurie la tine, om frumos al Ardealului?
    VB: Doamne, cât am regretat că, din motive de sănătate, nu am putut participa la festivităţile de încheiere a acestui reuşit concurs...
    Vă asigur, însă, că am fost alături de voi, participanţii, cu gândul şi cu sufletul vibrând de emoţie, când vedeam imagini la TV, referitor la ce se întâmplă în Poiana lui Mihai. Am lăcrimat atunci, vă asigur, de bucurie, pentru tot şi toate cele văzute...

     Am fost în permanenţă ţinut la curent cu ce se întâmplă şi se petrece acolo, de către bunul meu prieten Nicu Murgăşan, care a obţinut premiul I.

     Tot prin intremediul lui, am primit diploma pentru locul III, pe care am avut onoarea să mi-o acordaţi la finalul concursului şi pentru care, vă mulţumesc încă o dată şi pe această cale!

Vreau să vă spun că sunt foarte mândru pentru acest premiu obţinut şi aştept o altă ediţie a concursului, pentru a fi alături de toţi colegii din Arta Conversaţiei, care vor participa.

     EG: Arta conversaţiei se poate mândri cu o antologie - Poezia iubirii, ca o rază fierbinte care a învolburat văzduhul, spre a dezlega porţile iubirii într-un început de primăvară... Pe firul ei, am împletit gânduri şi pasiuni... Au fost mlădiţe firave, dar au prins puteri şi speranţe... Vei dori să participi la un al doilea volum (într-un moment special al Artei conversaţiei – 1 an de trăire şi iubire)?
    VB: Cu siguranţă că am să particip! Deşi în ultima perioadă am fost foarte ocupat cu diverse probleme, printre care şi o lansare de carte în Perii – Vadului (satul meu natal),  jud. Sălaj, am început să revin la masa de scris; a sosit toamna cu frunze galbene şi melancolie şi sper ca  muza cea frumoasă, să-mi trimită idei pentru versurile ce vor completa volumul aflat în lucru şi din care o parte a poeziilor vor pleca spre Arta conversaţiei, pentru volumul II. Sănătoşi să fim, cu toţii!

    EG: Există un gând pentru prietenii artei conversaţiei?

    VB: Pentru toţi colaboratorii şi prietenii mei de pe Arta conversaţiei, trimit cele mai frumoase gânduri de sănătate şi fericire şi cât mai multă inspiraţie pentru a putea crea noi pagini de frumos, hrană pentru sufletele celor care îndrăgesc, cuvântul scris!

Mă bucur să-i am alături în clipe de fericire sau tristeţe, făcând, de acum, parte integrantă din viaţa mea. Îi îmbrăţişez şi îi iubesc pe toţi!
    EG: Ce muzică asculţi?

    VB: Iubesc muzica în general. De altfel, fac parte din Ansablul folcloric „60 Plus” al Primăriei Alba Iulia, în cadrul căruia activez de peste patru ani şi care are peste 230 de spectocole susţinute în ţară şi străinătate, dar, în egală măsură, iubesc muzica de operă și operetă.
    EG: Există un citat care îţi călăuzeşte drumul?

    VB: Anul acesta, în luna martie, am fost sărbătorit, alături de alţi conjudeţeni, de Consiliul judeţean Alba, Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” şi Uniunea Scriitorilor, Filiala Alba-Hunedoara, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani. Cu această ocazie, am primit  o frumoasă plachetă pe care este înscris următorul citat:

„Existăm vremelnic prin ceea ce luăm din jur, dar vom trăi veşnic prin ceea ce dăruim” (D.M. Lawson).

     Mi se pare că este cel mai frumos citat ce te poate căluzi în viaţă!

EG: Ai ales să-ţi sfinţeşti viaţa, sfinţind poezia.

A fost timpul tău, în loc sfânt unde poezia ta a fost ascultată de sfinţi, încălzindu-te în Lumina lui Dumnezeu. Ai devenit un om de la care poeţii pot învăţa multe.
 „Cu graiul tău molcom de ardelean

 Şi sufletul curat ca soarele-n fereşti”,
ai renăscut, sărutând „urmele tălpilor” cu minunatul „Descântec de rouă” binecuvântată, închinându-i-te, cuminte. Ai ales loc sacru şi urmele tale au lăsat drum, poezia ta a rămas în inimile credincioşilor tăi prieteni. Cum te-ai simţit în mijlocul prietenilor, cu ei alături?

     VB: La sfârşitul anului trecut, când mi-a apărut la Editura Aromonii Culturale din Adjud jud. Vrancea, volumul de versuri “Descântec de rouă”, mi-am propus ca acesta să fie lansat şi în satul meu natal, Perii-Vadului, din jud. Sălaj, pe care nu-l mai văzusem de 64 de ani, când l-am părăsit pentru a mă stabili împreună cu familia în Alba Iulia, unde locuiesc şi în prezent.

      Am fost extrem de fericit şi emoţionat când, în a doua duminică a lunii septembrie din acest an, cu sprijinul părintelui paroh din sat, Lucian Aurelian Bâlc şi cu ajutorul prietenilor mei scriitori, Elena Valeria Ciura, Anişoara Bradea şi Gheorghe Luchian, am reuşit să fac această lansare în faţa dragilor mei consăteni, oameni cu suflet curat şi deschis, neatinşi de viciile oraşului, prezenţi în număr mare în biserica străbună a satului.

      A fost un moment de mare comuniune spirituală, aflându-mă în locaşul în care am fost botezat şi în care, copil  mic fiind, am învăţat, lângă blânda mea mamă, să spun primele rugăciuni…

         M-a învăţat să mă rog mama mea,

         Ţinându-mă aproape lângă ea.

         Îngenuchea, îngenuncheam şi eu

         Şoptind, să ne rugăm lui Dumnezeu! (Învăţăturile mamei)
    Acum, după 64 de ani, m-am rugat din nou în sfânta biserică, lângă icoanele şi praporii sub care s-au închinat părinţii mei şi am ridicat un parastas de pomenire şi aducere aminte a tuturor celor dragi, dispăruţi…

     Am recitat un colaj de versuri dedicat satului meu şi am dăruit fiecăruia dintre cei prezenţi câte o carte, ne-am bucurat şi am plâns cu lacrimi de fericire, emoţie şi recunoştiinţă, pentru că Dumnezeu a îngăduit ca visul meu să prindă viaţă.

      Am revăzut, în acea zi, satul şi locul în care mi-a fost casa şi în care mi-a fost dat să văd lumina zilei şi să fac primii paşi.

Am admirat din vârful dealului, Someşul curgând lin către apus şi am discutat cu oamenii bătrâni ai satului, care mi-au cunoscut părinţii. Senzaţia ce am avut-o când am călcat prin rouă în curtea casei părinteşti şi pe uliţa unde mama umbla vara desculţă, nu o voi putea descrie niciodată!

     Satul meu iubit, era aşa cum mi l-am imaginat şi scris în mai multe poezii, după puţinele amintiri rămase din anii copilăriei...

     A fost o zi minunată în care sufletul meu s-a hrănit şi a lăcrimat pe glia din care am prins viaţă şi pe urmele paşilor mamei, fiind, în acelaşi timp, bucuros şi mândru că eu, fiul acestui sat am reuşit să dau consătenilor mei o fărâmă de suflet, aşternută pe cartea ce le-am dăruit-o.

      Binecuvântat fie locaşul sfânt, care m-a adăpostit, pentru câteva ore, şi mi-a oferit o adevărată lecţie de viaţă şi iubire faţă de oamenii şi locurile natale!

      Mulţumesc foarte mult, Arta Conversaţiei – punte spre legarea de prietenii trainice ce nu se pot destrăma niciodată!

     La ceasul solemn, a bătut cuvântul să aibă nădejde şi să lumineze chipurile noastre, cu descântec de rouă, de iubire şi mândrie... 
Calde mulțumiri!

Eli Gîlcescu