Test de sinceritate

La zi aniversară, față-n faţă cu prietenii Artei conversaţiei, Ionel Crețu

EG: Prea mare şi intensă este vocaţia ta pentru filozofie. Fără ea, ai fi mereu îndrăgostit. Ştiinţa progresează într-un ritm infernal, încât te poţi lipsi de efemerele sentimente. Ai putea renunţa la miracolul nopţilor de dragoste, în favoarea celor divine, pentru filozofie?

IC: A fi sfâşiat între imperative diferite este soarta dureroasă a aproape oricărei fiinţe umane. Între înger şi demon, între materie şi spirit, între raţiune şi venerata judecată. Conflictul în diferitele sale forme este tema oricărei drame.

Omul e deopotrivă supus pasiunilor, impulsurilor biologice, dar, totodată, şi raţionalului.

Din punctul meu de vedere, nivelul de realizare a Omului este condiţionat de şapte elemente care ar da unitatea acestuia cu Universul: Dumnezeu, Frumuseţea, Dragostea, Pacea, Sănătatea, Graţia, Bucuria. Absenţa unuia sau a mai multor elemente explică ruperea echilibrului. Deci, nu pot renunţa la dragoste pentru filozofie, pentru raţiune, cum, de asemenea, nu pot să renunţ la a fi treaz atunci, când mă dedau dragostei. Cred ca filosofia nu trebuie şi nici nu poate a fi ruptă de viaţă, de trăiri, de sentimente. Dragostea nu este aceea care  te face să-ţi pierzi raţiunea. Şi, să nu uităm, dragostea înseamnă împlinire, înseamnă echilibru. Nici nu vă daţi seama de cât de multă pasiune dispune un filozof, în dragoste. Filozoful nu este un ascet. În ceea ce mă priveşte, nu am sperat niciodată că timpul şi înaintarea în vârstă să ucidă Adamul din mine, să mă pot instala într-o existenţă umană naturală şi să-mi găsesc astfel Pacea.

 EG: Mereu obsedat de adevărurile ştiinţei, de cunoaşterea tainelor timpului şi spaţiului, când a realizat Ionel Creţu că trebuie să se ocupe şi de taina sufletului, alegând un mijloc sensibil de exprimare, poezia?

IC: Exista o oarecare contradicţie în această întrebare. O pun într-o mare paranteză.

Gândindu-mă la răspuns, ajung să mă gândesc şi la dilema lui Gogol, din „Suflete moarte”: adevăratul creator îşi poate îndeplini propria misiune, propria ardere, aici pe pământ, rămânând în bune relaţii cu Dumnezeu sau să-şi omoare sufletul, pentru a putea să creeze ceva cu adevărat?

Gogol a trăit drama mortificării propriului suflet, fiind obsedat de această dilemă, ca în final, să lase cu limbă de moarte acel îndemn celebru: „fiţi vii!”Dar, a fi viu înseamnă, până la urmă, rezolvarea dihotomiei dintre a fi şi a părea în favoarea lui a fi. De asemenea, în viziunea lui Huxley, din romanul său „Frunze uscate”, doar ascetizarea artistului îi poate aduce liniştea creatoare, împăcarea cu sine şi cu marele Creator.

Dar toate acestea sunt teorii si vorbe.

Şi, ca să revin mai aproape de mine, nu mi-am propus poezia ca mijloc sensibil de exprimare, şi nici altceva (printre altele, îmi place pictura, dar niciodată nu mi-am spus: hai, acum, să fac ceva extraordinar, ca să demonstrez ce simt eu în sufletul meu!). Nu!!! Faptul în sine a venit firesc, simplu, după fire. Asta mi-a venit, asta am exprimat. Ca şi iubirea, dorinţa de a face ceva frumos nu vine când vrei tu, ci te ia pe neaşteptate, ca o febră.

 EG: Această chemare se petrece în urma unor frământări lăuntrice, în spaţiul cel mai intim, acolo, unde ești cel mai fericit. Și mereu cineva, răscolind fiorii iubirii şi ai noii pasiuni spre poezie. Să fie acea muză?

IC: Nu! Nu exista! Acel „cineva” este în mine, ca o obsesie, ca un delir, ca o beţie, ca un extaz. Ca să simţi ceva frumos, dacă ai har şi putere de percepţie, nu trebuie să fii zgâlţâit de cineva. Niciodată, nu mi-a plăcut să mi se indice frumosul şi, cu atât mai mult, să mi se explice. Ce am simţit, pe moment, am dat afară, prin poezie, grafică, pictură sau muzică. Toţi colegii îmi spuneau, în râs, dar cu simpatie, că eu sunt un poet; cu alte cuvinte făceam notă discordantă faţă de mediul în care erau ei. Dar toţi mă iubeau pe mine, parcă mai mult decât se iubeau intre ei, cei care se asemănau. Poate că, tocmai de aceea, eram cumva diferit, mai sensibil. Chiar şi acum, mă tot apelează, chemându-mă la întâlniri. Se plâng că dacă nu voi veni, sindrofia respectivă nu va avea niciun haz.

EG: În lumea ştiinţei există mereu divergenţe de ordin ştiinţific. Au existat asemenea divergenţe care s-au transformat în drame sentimentale, chiar despărţiri, ruperea unor legături de prietenie? 

 IC: Da! Este de notorietate ceea ce s-a petrecut între Werner Heisenberg şi Niels Henrik David Bohr. Pentru cei care nu ştiu, aceştia s-au întâlnit în timpul studenţiei, legând o strânsă prietenie şi având o colaborare rodnică. Au formulat împreună Interpretarea Mecanicii Cuantice şi Modelul structurii protono-neutronice a nucleului atomic. Fisiunea nucleară a fost descoperită în Germania în 1938. Heisenberg a rămas în Germania, în timpul celui de-al doilea război mondial, lucrând pentru regimul nazist.  De fapt, el a condus programul german pentru arme şi energie nucleară. În septembrie 1941, la o conferință în Copenhaga, Heiseberg a dezvăluit existența programului, lui Bohr. După întâlnire, prietenia lor s-a oprit brusc; Bohr s-a alăturat Proiectului Manhattan. Germania nu a reușit să producă bomba atomică. S-a speculat că Heisenberg avea remușcări morale și a încercat să încetinească proiectul. Heisenberg însuși a încercat să arate acest fapt după război, și cartea lui Thomas Power, "Heisenberg's War" (Războiul lui Heisenber) și piesa lui Michael Frayn "Copenhagen" (Copenhaga) au adoptat această interpretare. O parte a acestei interpretări este bazată pe faptul că Heisenberg nu și-a susținut proiectul în fața lui Albert Speer de așa manieră încât să obțină mare atenție (ceea ce Samuel Goudsmit a interpretat ca fiind din cauză că Heisenberg nu era complet conștient de posibilitatea creării bombei atomice). În cel mai bun caz, ar fi încercat să stânjenească proiectul german, iar în cel mai rău nu era capabil de a crea bomba atomică. În februarie 2002 Bohr i-a scris o scrisoare lui Heisenberg, în care îi reproşa acestuia, că în cadrul discuției din 1941, nu a expus niciun fel de probleme morale în legatură cu proiectul de a crea bomba şi că Heisenberg a petrecut 2 ani lucrând aproapre exclusiv la aceasta, având convingerea că până la urmă bomba atomică avea să decidă soarta războiului. Contextul acestei scrisori a fost publicația jurnalistului Robert Jungk "Brighter than a thousand Suns" (Mai strălucitor decât o mie de sori), care-l arăta pe Heisenberg ca deturnătorul proiectului German. Jungk a tipărit un pasaj dintr-o scrisoare personală de la Heisenberg - scoasă din context - pentru a-și justifica spusele. Bohr a fost agitat de această revendicare pentru că nu se potrivea cu percepția sa proprie despre lucrările lui Heisenberg. Una peste alta, cert este că (apropo, citat de Heisenberg celebru : „Nimic nu e cert”) de la ultima lor întâlnire, când prietenia s-a destrămat, ei nu s-au mai apropiat deloc, suferind amândoi până ce moartea i-a despărţit.

EG: Omul doar coexistă cu timpul şi asta îl costă viaţa, dar sensurile nu sunt date de timp sau de scurta sa durată, ci de om pentru a ajunge dincolo de ce crede că poate avea. Există un citat care a devenit pentru Ionel Creţu un crez, un punct de referinţă?

IC: „Viata trece pe lângă majoritatea oamenilor, în timp ce aceştia îsi fac planuri măreţe.“ ( Blow )

EG: Nimic nu este mai inegal decât zilele din viaţa unui om, iar când există clipe de bucurie, acestea ar trebui socotite altfel. După ani buni de existenţă. Am trăit intens, topindu-ne în marea artă a conversaţiei, locul de taină al şezătorilor noastre. Îţi aduci aminte cum s-a născut acest imperiu al poeziei iubirii?

IC: Da! Intersectându-ne cu replicile pe facebook, pe marginea operei scriitoarei Ileana Vulpescu, „Arta conversaţiei”, eu şi prietena mea, Elisabeta Gîlcescu, la un moment dat, aceasta a exprimat ideea că ar fi frumos să existe un grup cu acest nume: Arta conversaţiei. Mi s-a părut că ideea e frumoasă şi chiar mi-a fost ciudă că mie, cap pătrat, nu mi-a venit în minte. Ca să compensez şi demonstrând că sunt un bun executant, m-am lăsat ademenit ca un miel, ca să nu zic altfel, şi l-am alcătuit ca structură, iniţiat pe data de 8 februarie, anul curent; apoi acesta şi-a luat avânt, ajungând la un număr impresionant de membri, fapt ce se poate constata de oricine. 

EG: Ne trebuie un moment, o clipă sau, de ce nu, un debut, ca să revenim pe pământ. Dar există momente când un glas, cândva drag, nu mai vrei să-l auzi, nici să lupţi pentru a-l reauzi. Ce deteşti cel mai mult la prieteni?

 

IC: La fel ca şi în dragoste, prietenia se auto-construieşte, independent de voinţa noastră. Sunt persoane care, intrând în viaţa noastră, pătrund tot mai adânc spiritul nostru (fără a-i dicta), lăsându-se cucerit. Apoi, ca şi în dragostea adevărată, reciproc, nu se mai acceptă despărţirea. Dacă aceasta se produce, înseamnă că nu a fost o adevărată prietenie. Prietenia adevărată, pentru a se produce, o condiţie este realizarea unui fel de „fit la culoare”, termen folosit in jocul de bridge, când cărţile partenerilor se potrivesc la culoare şi se complementează. Să nu uităm că sentimentul prieteniei are grade de comparaţie imprimate în cuvinte deosebite de cuvântul „prietenie”: amicitie, camaraderie, colegialitate, frăţie etc.  Am prieteni adevăraţi, încă din copilărie, care au profesii diferite de a mea, lucru care nu contează, iar când ne întâlnim, chiar şi acum, ne vine greu să ne despărţim fizic. Spiritual, suntem mereu împreună şi nu uităm să ne informăm reciproc, oriunde ne-am afla. 

EG: Dacă ţi se pune în mână un bilet spre nicăieri, iar tu trebuie să alegi destinaţia, ce ai scrie?

IC: Aş scrie o destinaţie foarte aglomerată, spre un oraş care „colcăie” de energie şi viaţă omenească, undeva… în China sau poate Brazilia, unde eu voi fi un „nimeni“, iar în jurul meu, „teatrul cotidian” se desfăşoară, şi, ca o fantomă, să absorb ca un burete, tot ce văd, tot ce aud, tot ce miros, şi în general, tot ce mi se transmite prin simpatie.

EG: Eşti o prezenţă surprinzătoare în poezie şi iar mă întreb dacă, nu cumva, în altă viaţă, ai strălucit şi acum reflexia filosofiei tale se revarsă spre noi cu atâta voinţă, forţă, simţire şi neclintire. Poţi să ne spui un vers preferat sau un poem drag?

IC: Cântecul Albatrosului (vestitorului de furtuna) ~ Maxim Gorki~

dar nu pot decât să vă traduc din limba rusă, că nu l-am găsit în limba română:

Deasupra, norii suri, briza mării adună.

Între nori şi mare, zboară, cu mândrie, Albatrosul,

ca un fulger negru.

Că aripa atinge valul,

Brusc ţâşneşte la nori, el ţipă, şi - norii aud, cu

plăcere, acest strigăt îndrăzneţ de pasăre.

Acest strigăt - o sete de furtună!

Vigoare a furiei, flacăra pasiunii, în certitudinea victoriei,

aud norii în acest strigăt.

Pescăruşii gem înaintea furtunii, gemând, ei se arunca peste

întinsul mării şi caută să acopere

furtuna, pentru a vă menaja de groaza de furtună. Şi, pescăruşii scufundători, de asemenea, gem,

sub valuri, ei luptă, căci timpul nu e potrivit pentru a se bucura de viaţă:

Liniştea înainte de furtună îi sperie.

Neajutoraţii pinguini, timid, ascund

ţesutul lor grăsos printre stânci... Numai un mândru

Albatros zboară în condiţii de siguranţă şi în mod liber

peste spuma gri, de la mare!

Toţi norii sunt mai întunecaţi şi mai au puţin să 

cadă peste mare;

şi cântă, şi se grăbesc să înalţe valurile în faţa tunetului.

Tunetul bubuie.

În spumă, valurile gem de furie, împotriva vântului.

Această adunare de valuri, făcute de vânturi, se încleştează într-o îmbrăţişare puternică

şi acest pachet e aruncat, cu o înflorire şi cu furie sălbatică, de pe stânci, rezultând, din zdrobire, praf care se pulverizează într-un smarald imens.

Albatrosul zboară cu un strigăt, ca un fulger negru, ca o săgeată, străpunge norii, valurile, făcând slalom cu aripile, printre spulberările de spumă. Aici este purtat ca un demon – un demon mândru, negru, furtuni – aici; apoi îl vezi râzând şi plângând... el râde deasupra norilor, dar şi plânge de bucurie!

Într-o furie de tunet – un demon sensibil – mai are mult timp, chiar în neoboseala lui, să audă; el este încrezător că norii ne ascund soarele - nu, de el nu pot să-l ascundă!

Vântul urlă... Trăsnetul bubuie ...

Arderea, cu flacără albastră, la propriu, norii peste abisul de mare.

Marea captează fulgerele şi le stinge în adâncurile sale. Adevăraţi

şerpi de foc, încolăciţi în mare, acolo dispar, dar lumina lor este reflectată a acestor

fulgere.

– Furtuna! În curând furtuna se va rupe!

Este o mândrie a Albatrosului îndrăzneţ, fluturând între fulger,

deasupra mării înfuriate, hohotitoare, apoi vestitorul ţipă victorios:

– La asalt... înainte…!

EG: Într-o intersecţie de gânduri, între două nopţi, între lumină şi întuneric, ce ai asculta?

IC: Balada lui Ciprian Porumbescu.

EG: Mă fascinează jocul printre cuvinte, care dau farmec şi pun în valoare sufletul omului. Apreciez muzica inimii tale, iubirea pentru artă, pentru poezie;  condeiul tău este, din ce în ce, mai subtil şi învăluit în mister. Dincolo de artă, cu ce se laudă Ionel Creţu?

IC: Nu ştiu dacă-i o laudă. Mulţi îmi spun să o las mai moale. E vorba de tenacitate. Întâi, mi s-a spus şi mi s-a repetat, de către prieteni, colegi şi neamuri, că o am, apoi am realizat că, într-adevăr, face parte din mine. Când toţi se dau înapoi, cum că n-ar mai fi nimic de făcut, că nu se mai poate, eu continui până la capăt. Aceasta e în firea mea. Nu mă las până nu duc până la capăt ceva, la care mă pricep, cât de cât, iar până ajung la capăt, la triumf, ard şi mă frământ, mobilizându-mi toate energiile. Când am ajuns la triumf, deja sunt obosit şi nu-l mai percep cum ar trebui.

EG: Există cineva care ţi-a rămas în suflet, la loc de cinste?

IC: Da. Sunt mai mulţi. Am un prieten, mare cercetător ştiinţific, care poza în cinic, afişând o luciditate extremă, iar în relaţiile cu oamenii, o răceală percepută aproape fizic. Întâmplarea a făcut să mergem într-o deplasare, într-o misiune, împreună unde, am avut prilejul să cunosc cu totul şi cu totul altă persoană: binevoitoare, sensibilă, emotivă, sentimentală şi altruistă, păstrându-şi agerimea şi inteligenţa, totodată. Uimit de această transformare, am rămas mut şi am devenit foarte atent ca nu cumva, printr-un gest oarecare, să stric această armonie a acestui suflet, astfel încât să redevină cum îl ştiam. Măcar faţă de mine, de acum încolo, să rămână li să-l ştiu aşa. 

Din universul feminin, tot o colegă, care devenise pentru mine ca o soră, iar eu probabil, ca un frate. Ajunseserăm să ne înţelegem aproape ghicindu-ne gândurile şi menajându-ne reciproc. Nu, nu era dragoste, ci altceva. Ceva, foarte aproape de încredere totală, care şi acum, după ani, a rămas.

EG: Despre politică?

IC: Nu am făcut niciodată şi nici acum, nu fac politică. Dar nu pot suporta impostura, ipocrizia şi cinismul politicienilor. Nici nu am preferinţe. Pentru mine, politicienii de azi, toţi sunt „o apă şi-un pământ”. Visez la o lume mai bună, când cei care conduc sunt înţelepţi şi altruişti, înţelegând menirea de a se devota semenilor.

EG: Când ai trăit o poveste de iubire adevărată, nu vei plânge după ea. Face parte din tine, te însoţeşte peste tot, te hrăneşti din ea. Păstrată în inimă, e un jăratic acolo, care nu se stinge nicicând, nu-şi potoleşte vâlvătaia. Ea îţi încălzeşte inima şi oasele îngheţate de frigul anilor, de singurătate. Poate ai trăit-o, poate o trăieşti, poate ai citit-o...

IC: În adolescenţă, aproape de majorat, pentru o fată care trecea des pe strada mea; dar nu a rămas, aşa cum este formulat în întrebare „un jeratic” la inimă.

EG: „O zi fără râs este o zi pierdută” – Charlie Chaplin

Eşti un om vesel?

IC: Da, dar am şi multe momente de melancolie, însă nici atunci nu cred că e o pierdere de timp. Chaplin provoca şi ştia să provoace râsul, dar în intimitate, el era mai tot timpul melancolic.

EG: Aşteptai o întrebare?

IC: Da! Ce-i dincolo?

Şi aş fi răspuns, tot cu o întrebare:

Ce-i Dincolo?

Stă sufletul la pândă,

În faţa uşii-nchise, şi se-ntreabă:

Ce-i dincolo de liniştea flămândă, 

Ce-nghite umbră după umbră-n grabă?

Faţă-n faţă cu necunoscuta

Înfăşurată-n mantie de zgură,

Grăunţe de nisip, devine mută

Uimirea încremenită-n prag de gură.

Ce-i dincolo de clopotul albastru,

Acolo, la hotar de întrebare,

Unde privirea rece-a unui astru

Te sfredeleşte-n suflet de te doare?

Ce-i dincolo, ce-i dincolo de vălul

Ce între noi şi lume se aşterne?

E greu de spus, atâta timp, cât solul

Doarme-ntre perne, terne!

Eli Gîlcescu 

Un Poet

Dragă Marius,

Am hotărât să încep seria interviurilor, călătorind prin teritoriile existenţei tale. Vreau să te surprind la datorie; ca turist, voi admira, în tăcere, întregul muzeu al sufletului tău, într-o ţară a fericirii şi iubirii, pe care o păstoreşti, cu zâmbetul tău inconfundabil…

Îţi doresc succes. 

EG: Există mereu un gest care vine din partea cuiva şi a făcut din tine ce eşti acum, ceea ce nu vei înceta vreodată să fii… Ai ştiut de el şi poate că ai înţeles prea târziu, cât a însemnat pentru tine, atunci, cât înseamnă pentru tine, acum…. Poţi să ne spui o poveste sau întâmplarea care te-a marcat atunci şi acum?

MIZ: Eli, am să încep să-ţi spun că mă marchează momentul de faţă, moment în care tu crezi în rândurile mele, iar eu mă dezvălui cititorilor. Dacă e să mă uit în timp, voi spune şi acum, ca şi-n alte dăţi, momentul care a însemnat… înşiruirea mea de cuvinte pe hârtie…, murdărind-o pentru unii mai bine, mai frumos, mai rău sau mai urât. Era prin 84’ vara; mă aflam în vacanţa de vară dintre clasele a III-a şi a IV-a, iar eu, neavând fraţi, copilăria mi-o petreceam alături de o verişoară, Necula Gabriela, mai mare ca mine cu patru ani; deci ea urma să intre în clasa a VIII-a, şi cum pe vremea aceea se purtau „oracolele”- caiete cu amintiri de la colegi, mi-a căzut şi mie, în mână „oracolul” ei şi citind acolo, amintiri, lăsate de colegi, în versuri, am întrebat-o dacă pot completa şi eu o pagină în jurnalul ei. Răspunsul fiind afirmativ, m-am apucat sa realizez acea pagină, doar că nu vroiam să copiez amintiri diverse de pe alte pagini, vroiam să fie ceva al meu; şi aşa, a luat naştere prima mea… scrisă; altfel, bine ai spus, poveşti sunt multe, dar acesta e începutul…

EG: Poetul este mereu îndrăgostit. Dacă n-ar fi, nu ar scrie. El are o muză care îi întreţine flacăra inspiraţiei. Dacă ea nu ar fi, poezia nu ar străluci. Este alta decât cea cu care îşi împarte soarta. Este femeia care iubeşte arta şi vibrează pe aceeaşi coardă, mereu în armonie. Povesteşte-ne o întâmplare din cele multe şi dragi, în care poezia a strălucit, a fost iubită de la prima citire şi numai datorită unei muze.

MIZ: MUZA, da MUZA, nelipsita MUZA, nimănui, nu cred să-i fi lipsit vreodată; şi eu mă număr printre aceia cărora, mulţumesc lui DUMNEZEU, nu mi-a lipsit MUZA, niciodată. Întotdeauna, a existat si va exista o EA, atâta timp cât voi aşterne rânduri pe hârtie. E o EA cum nu cred ca poate exista, cu toate calităţile şi defectele unei femei, cu toate capriciile sale şi schimbătoare, de la o clipă la alta, funcţie de trăirea-mi cu ea şi are darul, nepreţuitul DAR de a fi alta, în fiece clipă trecută, prezentă şi viitoare, această MUZĂ, FEMEIE este… VIAŢA.

EG: De multe ori a trebuit să-ţi stăpâneşti însetările nenumite, îţi doreai o primenire sufletească, departe de lumea ta, doar tu cu tine, ca să te aprinzi altfel, să renaşti învingător, să poţi dărui versuri divine… Ai pus vreodată în aplicare un asemenea plan şi cum a fost revenirea-ţi?

MIZ: Niciodată n-am stat să mă gândesc sau să pun la „bătaie” vreun plan; totul a pornit (întotdeauna) de la simţire, stare… de moment trecut şi prezent…, elucidat în viitorul clipei deja trecute.

EG: Fiecare etapă a vieţii este marcată de bucurii, de renunţări, de împăcări, despărţiri, tristeţi… Nu există o continuare a trăirilor din tinereţe, cu cele de acum. Nici cele de dimineaţă nu mai sunt reluate la asfinţit sau a doua zi… Mereu, ne reinventăm, vrem ceva care să ne depăşească valoarea. Care este momentul care te-a călăuzit spre acest drum, al poeziei?

MIZ: Nu ştiu încă dacă sunt sau nu pe un drum al… poeziei, cum am mai spus-o, doar voi, cei ce mă „răsfoiţi” puteţi spune asta, altfel… momente în ale „scribăriei” mele au fost şi sunt sigur că vor mai fi, unul e cel de început din 84’, de care am mai spus; altul e prin 96’, legat de … poposirea-mi în cenaclul Juventus; altele-s prin 2000, 2001, 2002, 2004, legate de poeta DENISA POPESCU MARTIN; în 2007 de … „depărtarea” de familie (ca şi distanţă); altul, legat de revenirea-mi în scris, care se datorează, în întregime, d-nei Dorina Litră, prin vara lui 2009, ca începând din 10 ianuarie 2010, să-mi aştern pe hârtie primele rânduri, de la întoarcerea-mi la/spre scris… Şi de atunci, nu m-am mai oprit, până azi, căci… muzele nu m-au lăsat.

                                             Dezlipire

Îşi dezlipi ochii

de chipul pătruns blând

fără să-şi reprime
... un zâmbet cald.

 Nu putea scoate un cuvânt...

EG: Fiecare carte poartă o parte din sufletul tău. Acolo, te vei regăsi peste ani şi s-ar putea să fii bucuros de ce găseşti. Există o carte de suflet şi o poezie care ţi-au deschis sentimentul de mândrie, făcând din tine eroul tău?

MIZ: Am mai spus-o de multe ori, nu ştiu şi, de fiecare dată, îmi spun că o să fiu pregătit pentru această posibilă viitoare întrebare, dar…, nu. Fiecare dintre cărţi şi manuscrise îşi au momentul său de glorie, să-i zic aşa, în sufletul meu; de fiecare mă leagă ceva anume, special şi cum am mai zis, o zic din nou, cartea mea de suflet şi… cea mai bună, evident, va fi cea nescrisă încă, următoarea (acum, lucrez la „Un alt început” care până la o eventuală nouă apariţie, poartă şi va purta… sufletul meu de acum).

6.

EG: Suntem nostalgici şi în preajma sărbătorilor, suntem aplecaţi asupra amintirilor din copilărie, revedem pregătirile, retrăim tradiţiile. Care a fost relaţia ta cu părinţii tăi şi cum te-au influenţat în poezie?

MIZ: Aici, aş putea sau nu dezvolta subiectul, dar sigur, dezvoltarea lui nu face nici subiectul şi nici obiectul acestui interviu; totuşi, copilăria-mi n-a avut parte de multe „jucării” ale vârstei, iar mama văzându-mă cu „nasul” între cărţi, la fiece salariu, în perioada aceea a şcolii primare şi gimnaziale, îmi cumpăra câte o carte, nu conta valoarea sa, dar… îmi aducea… o carte.

7.

EG: În ce te priveşte, te cunosc şi ştiu că felul tău special de a fi şi a gândi, mândria cu care păşeşti în viaţă, chiar şi târâş-grăpiş, nu îţi ştirbesc din virtuţile alese cu care ai fost înzestrat, pe care le-ai cultivat în timp şi care îţi dau o strălucire aparte. Demnitatea ta de om nu se lasă călcată în picioare. Poetul Marius Iulian Zinca are vreo slăbiciune? Care ar fi aceea?

MIZ: Cu ce cuvinte mă împovărezi, Eli. Îmi pui atâtea calităţi, abilităţi în spinare, că mi-e teamă că nu le voi putea duce; iar în ceea ce priveşte slăbiciunea, nu cred să existe om să nu aibă măcar una. A mea e FRUMOSUL din tot şi toate. Am învăţat, de ceva vreme, să văd doar partea plină a paharului, din orice, deci… FRUMOSUL.

 Obosit

Într-o umbră de ironie

în bătaia unei raze de lumină,
stând în nemişcare
... ceas cu ceas,
ar fi căzut
cu trupul tremurând
legănat de-aduceri aminte
în senzaţia de singurătate
ce părea că-i cuprinde
sufletul rătăcit.

Strângând din ochi cu furie,
plângea cu faţa ascunsă în mâini
obosit să mai curgă
în tăcerea ce-l îmboldea

 8. 

EG: Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost încredinţată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu... Iubirea e un imbold pentru tine ca să te desăvârşeşti, să devii cineva, să supravieţuieşti cât mai demn. Şi acolo, unde există dragostea celor apropiaţi, există şi mulţumire. Se spune că dragostea e sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful picioarelor. Cum a venit la tine?  

MIZ: Aici, e un răspuns foarte uşor şi rapid: cu fiece clipă şi întâmplarea clipei ce vine.

 Am fost o vreme pe dincolo.

Era frumos,

dar prea linişte

şi eu prea zgomotos.

Am hotărât să mă-ntorc

în liniştea mea

şi-n zbuciumul... lumii

9.

EG: Fără un gând bun, fără lumină în gânduri şi simţiri, fără credinţă şi iubire, înţelegerea dintre oameni ar fi şchioapă. Gestul tău de respect este surprinzător. Colajele reprezintă o tehnică nouă. Recunosc un profesionist… Cum ţi-a venit strălucita idee de a pune în practică acest demers, deloc simplu?

MIZ: Cum am mai zis, în ianuarie 2010, am început să-mi aştern gândurile pe hârtie şi am tot scris până, la un moment în care, mă simţeam… golit de idei, dar „pofta vine mâncând” (C. Noica) şi cum citeam, citesc şi văzând, de-a lungul timpului, tot felul de omagii aduse diverselor persoane în diferite moduri, mi-am zis să găsesc o modalitate prin care să omagiez şi eu poeţii argeşeni ai tuturor timpurilor. Dar cum? Cronici s-au tot făcut, dedicaţii în versuri, asemenea, parodii, iarăşi; şi într-un moment, nu ştiu de care, mi-a venit în minte colajul, care chiar dacă a fost folosit de ceva secole, dar în diverse arte, nu a fost folosit în poezie sau, cel puţin, eu nu ştiu. Aşa, a început derularea… colajelor în care am încercat să păstrez forma şi stilul autorului, inclusiv semnele de punctuaţie, încât el, de se va citi, să se poată recunoaşte, dar nefiind poezia lui, ci un cumul de poezii (fiecare vers din colaj, reprezentând, cel puţin, o poezie din cartea prezentata la bibliografie). Deşi am strâns 240 de colaje, mai sunt autori cărora nu le-am găsit cărţile, ca de altfel şi păreri pro şi contra acestui… demers al meu. Pentru mine, cel puţin, este forma mea de amintire şi de omagiu adus acestor poeţi, indiferent de timp şi spaţiu, ai Argeşului, reuşita lui sau nu, iarăşi, doar voi şi timpul o pot da.

10. 

EG: Cetitoriul tău fidel face o mărturisire pe care ar trebui s-o consemnezi în cel mai strălucit şi tainic ungher al tău: „Atenţie, Marius Zinca a devenit un clasic. El îi publică şi îi încurajează pe tineri.” Cum menţii această relaţie cu cei tineri?

MIZ: CETITORIUL meu drag nu face decât să mă măgulească de fiece dată, şi să mă mândresc că mi-e prieten; cât priveşte relaţia cu scriitorii, indiferent de vârstă…, încerc să o menţin, citindu-i şi din când în când dându-le, arătându-le câte un semn…

 Gândeam

Într-o viaţă searbădă

şi nădejdi spulberate,

nu făcusem decât

să aud,
să văd,
să mă mişc.

Am început să gândesc.

11.

EG: Fii tu însuţi, bucură-te de fiecare clipă, pe care s-o trăieşti intens, cu gândul la cei dragi. Şi dacă mă număr şi eu printre aceştia, satisfacţia mea este imensă. Păstrează-ţi identitatea şi calcă, cu mai multă hotărâre, în cealaltă jumătate a vieţii, spre care te vei îndrepta. Care este gândul tău pentru prietenii din Arta conversaţiei?

MIZ: Să fii sigură, Eli, că ocupi un loc fruntaş în gândurile, mintea şi sufletul meu, iar în ceea ce priveşte prietenii mei de pretutindeni şi din ARTĂ, în special, acum, e să iubească clipa vieţii, să vadă frumosul din orice şi, mai ales, din „urât”, căci viitorul e doar o iluzie, doar prezentul viitor al clipei, e cea care contează.

Şi să nu uitaţi cei 3 „T” ai mei:

TE/VĂ SĂRUT; TE/VĂ ÎMBRĂŢIŞEZ; TE/VĂ IUBESC.

  „În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai ști să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revarsată peste mal.” ILEANA VULPESCU

EG: Mă voi opri la 11 întrebări care coincid cu 11 petale dragi.

Există oameni pe care suferinţa îi face puternici, înţelegători, iubitori. Tu te afli printre ei. Dintre toate călătoriile tale, cea în ţara suferinţei, o socotesc că a venit c-un anume rost, silindu-te să renaşti eroic, să te afirmi. 

Îţi mulţumesc că ai acceptat acest interviu.

Cu drag,

Eli Gîlcescu

Confesiuni

Bucurie!

Bucurie mare în această dimineaţă, chiar o minune, să fim atât de aproape de cetitoriul și privitoriul artei conversației, prietenului nostru, Constantin Niţu.

Există o oarecare dificultate în a defini ruşinea, atâta vreme cât cauzele ei rămân multiple; iar ea prinde forme diferite de la individ la individ, mai ales sentimentul de teamă de a nu fi judecat de ceilalţi. Cum înfruntă Constantin Niţu ruşinea?

Da, ai dat definiţia corectă a ruşinii. Latinii spuneau „Naturalia non sunt turpia”. În traducere, „Cele naturale nu sunt rușinoase”. Dar filtrarea trebuie, totuşi, făcută. Trăim în societate. Avem obligaţii deosebite, mai ales dacă suntem şi educatori. Ruşine trebuie să îmi fie, în primul rând faţă de mine şi acţiunile mele, când am comis o faptă rea sau chiar când am gândit ceva rău. Şi ca să nu îmi fie ruşine trebuie să mă comport corect faţă de mine şi faţă de ceilalţi, să iubesc oamenii. Să îmi amintesc mereu de vorbele lui Călinescu: „sufletul meu are nevoie de sufletele celorlalţi şi toţi trăim în lume”.

Când îmbătrâneşti, nu trebuie să renunţi la dorinţe, trebuie să schimbi doar tipul lor. Am citit această confesiune de nenumărate ori. Constantin Niţu este un om fericit?

Da, este fericit, deoarece este înconjurat de prieteni, inclusiv virtuali. Este fericit că a realizat ceva în viaţă şi că a contribuit la educarea, instruirea şi formarea de caractere.

Singurul lucru pe care-l știm este moartea. Restul, numai presupuneri. Uneori, părem niște copii pierduți într-o pădure fără de cărare, căutăm un semn pentru a desluși un sens.  Constantin Niţu a descoperit cărarea? Și cum?

Depinde de loc, timp şi participanţi, alteţă! Autocenzura e sfântă. Ne plângem toţi de dictaturi şi dictatori. Cea mai teribilă dictatură este cea a legii. Ajungem iar la latini –„dura lex sed lex”! Şi mă refer aici nu numai la legile juridice, ci şi la cele morale, chiar nescrise.

Walt Whitman spunea în „Fire de iarbă” că „fiecare centimetru pătrat este acoperit de o minune, dar trebuie să o vezi, să te apleci asupra ei, să nu laşi să se aştearnă rutina, banalitatea peste aceste minuni. Care este locul considerat raiul pe pământ, unde Constantin Niţu şi-ar scrie poezia sufletului?

Intrăm în teoria informaţiei. Unde există diferenţe, există informaţie, pe care o percepe numai omul. El are „senzorii”, organele sale de simţ, dar şi calculatorul „central”, creierul. Raiul şi-l construieşte omul în „domeniul său de definiţie”. Acasă. Adică în comuna Stâlpeni, în Argeş, unde m-am născut. Am călătorit pe întreaga planetă Pământ, dar de fiecare dată am dorit să mă întorc acasă. „Iarba verde de acasă, să mă rătăcesc prin lume nu mă lasă…”) Şi din Bucureşti, unde am domiciliul, doresc să mă întorc deseori „acasă”. Şi chiar o fac.

Dar asta nu înseamnă că nu doresc să calc şi alte locuri. Ce frumos este să treci peste taiga cu avionul, în luna septembrie, să vezi multitudinea de culori. Şi să nu te laşi până nu mergi în acelaşi anotimp „pe teren”. Îţi încarci „bateriile”! Chiar şi în Bucegi se întâmplă la fel.

Măsurarea vieţii omului nu este în funcţie de timp, ci de buna ei folosire. Constantin Niţu îşi trăiește cu folos această viaţă?

Da, şi-o trăieşte, că încă nu s-a spus „finita la commedia”. Dar folosul trebuie să nu fie numai pentru tine, ci şi pentru ceilalţi. Şi pot răspunde afirmativ la întrebare. Am ajuns pe culmile carierei, ca cercetător ştiinţific, profesor universitar, şef de catedră, decan, grad militar sau „cetitoriu” de poezii şi romane, „privitoriu” de opere de artă, bun ascultător de muzică. Dar astea toate sunt neimportante. Lucrul cel mai important este acela că mi-am câştigat prietenia studenţilor mei, foşti şi actuali.

Suntem ceea ce lăsăm în urmă. Ce lasă Constantin Niţu moştenire?

Grea întrebare. Un fiu, deci un om, nepoţi, o casă, cel puţin un pom (prun să fie; nouă românilor „luaţi-ne orice, dar nu ne luaţi prunii”). Cărţi şi articole de specialitate, dicţionare, studii, rapoarte de cercetare, produse, ocazional poezii şi scurte povestiri de uz personal. Dar averea cea mai mare este constituită de cunoştinţele şi „know-how”-ul furnizate studenţilor mei.

Căsnicia e ceva măreţ. E minunat să fie întotdeauna un cuplu, să dăinuie dragostea. Da, căsătoria este sacră, dar e mai bine să distrugi o căsnicie decât să te laşi distrus de ea. Ce părere aveți?

Complicată problemă ai ridicat. Căsnicia presupune şi cunoaşterea unor verbe conjugate în doi. Totul începe cu un „văzut, plăcut”, un Făt-frumos (Luceafărul e, totuşi, prea departe, nemuritor şi rece), o Ileană-Cosânzeană. Nu mai e necesar calul. Dar lumea evoluează. Calul e înlocuit cu automobilul. Cadrul mirific românesc, o alee în parc, o bancă a primului sărut sunt înlocuite uneori cu alte salturi, chiar şi în Insula Bali. Şi, ca în orice duet, contează şi armonia, altruismul! Viaţa are suişuri şi coborâşuri, dar cel ales trebuie să îţi rămână mereu alături, fie că faci măsurători astronomice în Alpi sau pe Everest, fie că eşti pe mare sau „la căpşuni în Spania”. Mereu, să îl simţi pe celălalt aproape. Nu mă pot plânge de contrariu. Cu toate că nu a fost nevoie să procedez precum a spus Shakespeare (mă gândeam, în glumă, la „Îmblânzirea scorpiei”). Acum, fetelor, nu săriţi cu gura pe mine! Pentru un sărut, da! Iubim femeile, încercăm să le cunoaştem, de cele mai multe ori nu reuşim, dar nu-i bai, nici ele însele nu reuşesc să se cunoască şi să se înţeleagă (eu am încercat). Dar, ca la orice teoremă din matematică, există şi o reciprocă, chiar şi un corolar, dar nu insist.

Revenind la sexul frumos, „un pisc de munte scorburos, pe care-l urci de sus în jos, când faci pe alpinistul caraghios” (Minulescu e de vină), pe scurt, femeile sunt fermecătoare (dacă le cazi în braţe şi nu le cazi în gheare). Dacă citeşte Viorica, am încurcat-o!

Pentru că ne îndreptăm spre alte sfere, mult prea înalte, părăsind clasicul atât de melodios, păstrat încă de generaţia adultă, dar fără să fie gustat de cei tineri, unde se poziţionează Constantin Niţu?

Am un avantaj, deoarece lucrez cu studenţii. Istoria se repetă. Condiţiile tehnice se schimbă. Acum poţi „da un SMS” dacă întârzii la o întâlnire. Dar să lăsăm glumele la o parte. Lumea evoluează. Legea contrariilor acţionează din ce în ce mai pregnant. Dar şi atunci când eram tineri, auzeam expresia „tineretul de azi…”. Dar cât de mult încercăm noi să ne apropiem de cei tineri? Cum îi încurajăm? Să îi lăsăm să devină „manelişti”? Nu observaţi că în site-urile de socializare oamenii sunt în grupuri după multe alte criterii şi nu numai după vârstă?  Când o tânără familie are un nou născut, nu e mai bună o bunică decât o bonă falsă? La rugăminte unui scriitor din „dulcele târg al Ieşilor” i-am analizat pe cei de vârsta a treia: (http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/b-tr-ne-ea-i-crea-ia).

Tinerii au nevoie de iubire, de o mână întinsă atunci când trebuie. Cum să am eu pretenţia, ca bărbat, să mi „se dea locul” în autobuz de către o tânără, care poate e obosită, venind de la muncă, poate fi gravidă, e în drum către medicul de familie. Rezumând, dai iubire, ai iubire!

Chiar dacă ascultăm melodii ca cea cu versurile „la mare, la soare, fetiţele sunt goale, femei adevărate, agaţă-le pe toate!”, nu mai avem aer. Fiindcă suntem puşi pe glume, „şi una e prea mult!” Iar vă supăraţi pe mine, un simplu „cetitoriu” şi „privitoriu”. Parcă în contradictoriu, o altă zicală spune că „nu poţi avea toate femeile din lume; dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci!”. Vorbe, vorbe…

Omul este o fiinţă haotică ce va tinde să-şi asume rolul cunoaşterii şi va claca în faţa noilor infinituri de necunoaştere pe care le va întrezări.

A fost şi Constantin Niţu printre aceştia?

În nici un caz. Am lucrat doar în cercetare şi în educaţie. A trebuit să fiu mereu ancorat la nou. Nu pot cunoaşte totul, dar învăţ tot timpul. Dacă un doctorand, îndrumat de mine, nu cunoaşte în domeniul său îngust de cercetare, mai bine şi mai mult ca mine, înseamnă că am făcut umbră pământului de pomană!

Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila între nebunia descoperirii şi plictiseala de armonie. Cum ați descrie fericirea, cu propriile argumente ?

Fericirea şi-o defineşte fiecare. Te trezeşti dimineaţa, poţi fi fericit sau nu. Vezi o floare, poţi fi sensibilizat sau insensibil. Te urci în autobuz. Stai lângă o fată frumoasă. Poţi „vedea” frumuseţea sau nu. Ajungi la locul de muncă. Vezi colegii şi şeful zâmbind, îi vezi morocănoşi. Şi ziua trece. Te întorci acasă. Citeşti o poezie „bună”, vezi un film interesant, îţi citeşti mesajele de poştă electronică, primeşti o adresă către un videoclip interesant, editezi un capitol dintr-un manual. Na, că am uitat de unde am plecat. Aşa că fericirea nu este o momeală. Acest interviu mă face fericit. Întrebam o doamnă frumoasă: „trebuie să răspund „frumos”. Voi câştiga în mod precis prieteni dintre cei ce-l vor citi!”

Problema e să nu vrei imposibilul şi să fii conştient de faptul că orice infinit „mare” este format din părticele „infinitesimale”. Totul depinde de organele tale de simţ şi de creierul tău, chiar dacă neuronul de serviciu e singur şi se plictiseşte când toţi ceilalţi sunt „ocupaţi”.

  

Natura noastră ne spune că omul este un sistem dinamic în care o infinitate de lucruri, pe care le avem, face schimb de materie şi spirit cu o infinitate de lucruri pe care nu le avem. Atât timp cât va exista un echilibru în acest sistem, va exista şi armonie. Cum ați menţinut echilibrul între a avea şi a fi?

Am conjugat mai mult verbul a fi, decât a avea. De unde să ai? Nu îţi dă nimeni nimic pe degeaba. Averea cea mai mare a unui om este dată de sănătate, inteligenţă (şi ea perfectibilă), muncă şi relaţiile cu ceilalţi. Un sistem este format din părţi şi din relaţii. Relaţiile definesc sistemul. Iar cea mai importantă relaţie este cea cu eul tău interior. Încearcă mereu, să te depăşeşti şi succesul ţi-e asigurat. Nu ai de luptat decât cu tine însuţi.

Un gând pentru tinerii din Arta conversaţiei are Niţu Constantin?

Cum să nu am? Să citească mult, să scrie mult, să admire orice operă de artă, considerând că opera de artă perfectă este tot ce ne înconjoară, adică natura şi omul integrat în ea, să revadă ce au scris, să comunice („comunic, deci exist, nu comunic, în eroare persist”), să nu se supere la o critică ce trebuie făcută, totuşi, cu blândeţe (ca o mângâiere pe cap). Să ştie mereu că îi iubim, că nu putem trăi fără ei.

Există un roman? O carte captivantă. O poveste emoţionantă şi magistral scrisă? O carte preferată?

Ar fi multe cărţi care trebuie citite, dar fără a renunţa la ceva drag. Aici nu văd alternativa. Mă gândesc la Quo vadis, Război şi pace, (Pe) Donul liniştit, Un pod prea îndepărtat, Fraţii Jderi, Mizerabilii, Arta conversaţiei, din care v-aţi inspirat ca denumire a grupului, şi lista ar putea continua. Oricâte poezii aş citi, i-aş reciti, totuşi, Pe: Omar Kayam, Eminescu, Baudelaire, Minulescu, Topârceanu, Serghei Esenin...

Frecventează Constantin Niţu numai autori mari sau se apleacă cu înţelegere şi asupra celor tineri, deschişi înnoirilor literare, acceptându-i ca o posibilă valoare, peste ani?

Să ne amintim de Eminescu, care scria că:

„Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe, 

Vede-n capăt începutul 

Cine ştie să le-nveţe…”

Ori de la trecut la viitor este obligatoriu să treci prin prezent. Dacă dau nume, cei nespecificaţi se supără. Dar pot reaminti un poet consacrat, Zinca Marius Iulian, „navigator printre cuvinte”, dar şi tineri poeţi, membri ai grupului, ca: Georgia Mihaela, Roxana, Andreea, Liliana (sirena), Antonella, Gabriela (folosesc doar prenume)… Poeţii consacraţi să mă ierte. Ei nu au nevoie de încurajare.

Simt că lipsește o întrebare.  Care este?

Ar fi multe. Dar spaţiul „tipografic” sau pe pagina web poate e limitat. Una ar fi: „ai scris vreo poezie, „cetitoriule”?”

Aş răspunde cu vechea melodie ce începe cu versurile „Că nu e om să nu fi scris o poezie, Măcar o dată, doar o dată-n viaţa lui…” (Kirculescu, Prima poezie)

Şi că pe Viorica, „profesoara de sport”, am cerut-o în căsătorie în versuri: (http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/alegere-6):

„Dă-mi mâna ta, gingaşa mână,

Să nu cădem când suim coasta,

Când viaţa, piedici, o să pună,

Vrei să-ţi alegi cărarea asta?”.

Cine ghiceşte ce a ales arădeanca Viorica?

În rest, rămân veşnicul „cetitoriu” al operelor voastre. În primul rând ale celor neconsacraţi. Apoi „om mai vedea!”

Eli Gîlcescu

Cu viaţa prin poezie călcând

„De 7 ani învăţ cum să mor, puţin câte puţin, cu fiecare clipă trăită.”

De  mulţi ani, omori, puţin câte puţin, fiecare clipă netrăită sau irosită. Acesta este adevărul; pentru că în fiecare clipă, te agăţi de tot ceea ce este frumos, pentru că ai învăţat ce preţuieşte, cu adevărat, pe acest pământ, ai învăţat să fii tu cel adevărat, neconfiscat, neînregimentat, neîmprumutat; ai reuşit, ceea ce puţini pot, să vezi cele două lumi, să guşti din deliciile lor, să le compari, să alegi. Nu ştiu care îţi este mai dragă, mai îmbietoare, luminoasă. Numai cei care le-au cunoscut şi simţit pe propria piele, numai ei pot aprecia şi nu au teamă de ce va urma. Iar pentru tine, nu a fost să fie, să rămâi Dincolo. Trebuia să-ţi desăvărşeşti opera, să o conservi. Şi ai reuşit o mică spovedanie, fără a intra în detaliile acelei lumi pe care o păstrezi în loc tainic; este de fapt lumina călăuzitoare, energia inepuizabilă. Iar scrierile poartă durerea, dar şi izbânda asupra morţii, scrieri care răscolesc şi-n care se simte spontaneitatea, ca o compensaţie adusă traumei. Bucuria creaţiei, nevoia dureroasă de a te exprima, de a comunica, fără să se aştearnă uitarea, te obligau faţă de cititori, dar mai ales faţă de cei dragi. Ai reuşit, în faţa maldărului de hârtii, să ucizi sentimentul neputinţei, să te desprinzi din lumea condamnată pe nedrept la tăcere, să te eliberezi prin propria-ţi amnistie, să te bucuri, apoi, ca un nou născut.  Iar noi, ca să nu-ţi tulburăm misterul creaţiei, fără să mai scotocim prin amintiri, ci doar să-ţi urmărim traiectoria pasiunilor, să te urmăm în universul poetic. 

Eli Gîlcescu 
2 mai 2012