Test de sinceritate

La zi aniversară, față-n faţă cu prietenii Artei conversaţiei, Ionel Crețu

EG: Prea mare şi intensă este vocaţia ta pentru filozofie. Fără ea, ai fi mereu îndrăgostit. Ştiinţa progresează într-un ritm infernal, încât te poţi lipsi de efemerele sentimente. Ai putea renunţa la miracolul nopţilor de dragoste, în favoarea celor divine, pentru filozofie?

IC: A fi sfâşiat între imperative diferite este soarta dureroasă a aproape oricărei fiinţe umane. Între înger şi demon, între materie şi spirit, între raţiune şi venerata judecată. Conflictul în diferitele sale forme este tema oricărei drame.

Omul e deopotrivă supus pasiunilor, impulsurilor biologice, dar, totodată, şi raţionalului.

Din punctul meu de vedere, nivelul de realizare a Omului este condiţionat de şapte elemente care ar da unitatea acestuia cu Universul: Dumnezeu, Frumuseţea, Dragostea, Pacea, Sănătatea, Graţia, Bucuria. Absenţa unuia sau a mai multor elemente explică ruperea echilibrului. Deci, nu pot renunţa la dragoste pentru filozofie, pentru raţiune, cum, de asemenea, nu pot să renunţ la a fi treaz atunci, când mă dedau dragostei. Cred ca filosofia nu trebuie şi nici nu poate a fi ruptă de viaţă, de trăiri, de sentimente. Dragostea nu este aceea care  te face să-ţi pierzi raţiunea. Şi, să nu uităm, dragostea înseamnă împlinire, înseamnă echilibru. Nici nu vă daţi seama de cât de multă pasiune dispune un filozof, în dragoste. Filozoful nu este un ascet. În ceea ce mă priveşte, nu am sperat niciodată că timpul şi înaintarea în vârstă să ucidă Adamul din mine, să mă pot instala într-o existenţă umană naturală şi să-mi găsesc astfel Pacea.

 EG: Mereu obsedat de adevărurile ştiinţei, de cunoaşterea tainelor timpului şi spaţiului, când a realizat Ionel Creţu că trebuie să se ocupe şi de taina sufletului, alegând un mijloc sensibil de exprimare, poezia?

IC: Exista o oarecare contradicţie în această întrebare. O pun într-o mare paranteză.

Gândindu-mă la răspuns, ajung să mă gândesc şi la dilema lui Gogol, din „Suflete moarte”: adevăratul creator îşi poate îndeplini propria misiune, propria ardere, aici pe pământ, rămânând în bune relaţii cu Dumnezeu sau să-şi omoare sufletul, pentru a putea să creeze ceva cu adevărat?

Gogol a trăit drama mortificării propriului suflet, fiind obsedat de această dilemă, ca în final, să lase cu limbă de moarte acel îndemn celebru: „fiţi vii!”Dar, a fi viu înseamnă, până la urmă, rezolvarea dihotomiei dintre a fi şi a părea în favoarea lui a fi. De asemenea, în viziunea lui Huxley, din romanul său „Frunze uscate”, doar ascetizarea artistului îi poate aduce liniştea creatoare, împăcarea cu sine şi cu marele Creator.

Dar toate acestea sunt teorii si vorbe.

Şi, ca să revin mai aproape de mine, nu mi-am propus poezia ca mijloc sensibil de exprimare, şi nici altceva (printre altele, îmi place pictura, dar niciodată nu mi-am spus: hai, acum, să fac ceva extraordinar, ca să demonstrez ce simt eu în sufletul meu!). Nu!!! Faptul în sine a venit firesc, simplu, după fire. Asta mi-a venit, asta am exprimat. Ca şi iubirea, dorinţa de a face ceva frumos nu vine când vrei tu, ci te ia pe neaşteptate, ca o febră.

 EG: Această chemare se petrece în urma unor frământări lăuntrice, în spaţiul cel mai intim, acolo, unde ești cel mai fericit. Și mereu cineva, răscolind fiorii iubirii şi ai noii pasiuni spre poezie. Să fie acea muză?

IC: Nu! Nu exista! Acel „cineva” este în mine, ca o obsesie, ca un delir, ca o beţie, ca un extaz. Ca să simţi ceva frumos, dacă ai har şi putere de percepţie, nu trebuie să fii zgâlţâit de cineva. Niciodată, nu mi-a plăcut să mi se indice frumosul şi, cu atât mai mult, să mi se explice. Ce am simţit, pe moment, am dat afară, prin poezie, grafică, pictură sau muzică. Toţi colegii îmi spuneau, în râs, dar cu simpatie, că eu sunt un poet; cu alte cuvinte făceam notă discordantă faţă de mediul în care erau ei. Dar toţi mă iubeau pe mine, parcă mai mult decât se iubeau intre ei, cei care se asemănau. Poate că, tocmai de aceea, eram cumva diferit, mai sensibil. Chiar şi acum, mă tot apelează, chemându-mă la întâlniri. Se plâng că dacă nu voi veni, sindrofia respectivă nu va avea niciun haz.

EG: În lumea ştiinţei există mereu divergenţe de ordin ştiinţific. Au existat asemenea divergenţe care s-au transformat în drame sentimentale, chiar despărţiri, ruperea unor legături de prietenie? 

 IC: Da! Este de notorietate ceea ce s-a petrecut între Werner Heisenberg şi Niels Henrik David Bohr. Pentru cei care nu ştiu, aceştia s-au întâlnit în timpul studenţiei, legând o strânsă prietenie şi având o colaborare rodnică. Au formulat împreună Interpretarea Mecanicii Cuantice şi Modelul structurii protono-neutronice a nucleului atomic. Fisiunea nucleară a fost descoperită în Germania în 1938. Heisenberg a rămas în Germania, în timpul celui de-al doilea război mondial, lucrând pentru regimul nazist.  De fapt, el a condus programul german pentru arme şi energie nucleară. În septembrie 1941, la o conferință în Copenhaga, Heiseberg a dezvăluit existența programului, lui Bohr. După întâlnire, prietenia lor s-a oprit brusc; Bohr s-a alăturat Proiectului Manhattan. Germania nu a reușit să producă bomba atomică. S-a speculat că Heisenberg avea remușcări morale și a încercat să încetinească proiectul. Heisenberg însuși a încercat să arate acest fapt după război, și cartea lui Thomas Power, "Heisenberg's War" (Războiul lui Heisenber) și piesa lui Michael Frayn "Copenhagen" (Copenhaga) au adoptat această interpretare. O parte a acestei interpretări este bazată pe faptul că Heisenberg nu și-a susținut proiectul în fața lui Albert Speer de așa manieră încât să obțină mare atenție (ceea ce Samuel Goudsmit a interpretat ca fiind din cauză că Heisenberg nu era complet conștient de posibilitatea creării bombei atomice). În cel mai bun caz, ar fi încercat să stânjenească proiectul german, iar în cel mai rău nu era capabil de a crea bomba atomică. În februarie 2002 Bohr i-a scris o scrisoare lui Heisenberg, în care îi reproşa acestuia, că în cadrul discuției din 1941, nu a expus niciun fel de probleme morale în legatură cu proiectul de a crea bomba şi că Heisenberg a petrecut 2 ani lucrând aproapre exclusiv la aceasta, având convingerea că până la urmă bomba atomică avea să decidă soarta războiului. Contextul acestei scrisori a fost publicația jurnalistului Robert Jungk "Brighter than a thousand Suns" (Mai strălucitor decât o mie de sori), care-l arăta pe Heisenberg ca deturnătorul proiectului German. Jungk a tipărit un pasaj dintr-o scrisoare personală de la Heisenberg - scoasă din context - pentru a-și justifica spusele. Bohr a fost agitat de această revendicare pentru că nu se potrivea cu percepția sa proprie despre lucrările lui Heisenberg. Una peste alta, cert este că (apropo, citat de Heisenberg celebru : „Nimic nu e cert”) de la ultima lor întâlnire, când prietenia s-a destrămat, ei nu s-au mai apropiat deloc, suferind amândoi până ce moartea i-a despărţit.

EG: Omul doar coexistă cu timpul şi asta îl costă viaţa, dar sensurile nu sunt date de timp sau de scurta sa durată, ci de om pentru a ajunge dincolo de ce crede că poate avea. Există un citat care a devenit pentru Ionel Creţu un crez, un punct de referinţă?

IC: „Viata trece pe lângă majoritatea oamenilor, în timp ce aceştia îsi fac planuri măreţe.“ ( Blow )

EG: Nimic nu este mai inegal decât zilele din viaţa unui om, iar când există clipe de bucurie, acestea ar trebui socotite altfel. După ani buni de existenţă. Am trăit intens, topindu-ne în marea artă a conversaţiei, locul de taină al şezătorilor noastre. Îţi aduci aminte cum s-a născut acest imperiu al poeziei iubirii?

IC: Da! Intersectându-ne cu replicile pe facebook, pe marginea operei scriitoarei Ileana Vulpescu, „Arta conversaţiei”, eu şi prietena mea, Elisabeta Gîlcescu, la un moment dat, aceasta a exprimat ideea că ar fi frumos să existe un grup cu acest nume: Arta conversaţiei. Mi s-a părut că ideea e frumoasă şi chiar mi-a fost ciudă că mie, cap pătrat, nu mi-a venit în minte. Ca să compensez şi demonstrând că sunt un bun executant, m-am lăsat ademenit ca un miel, ca să nu zic altfel, şi l-am alcătuit ca structură, iniţiat pe data de 8 februarie, anul curent; apoi acesta şi-a luat avânt, ajungând la un număr impresionant de membri, fapt ce se poate constata de oricine. 

EG: Ne trebuie un moment, o clipă sau, de ce nu, un debut, ca să revenim pe pământ. Dar există momente când un glas, cândva drag, nu mai vrei să-l auzi, nici să lupţi pentru a-l reauzi. Ce deteşti cel mai mult la prieteni?

 

IC: La fel ca şi în dragoste, prietenia se auto-construieşte, independent de voinţa noastră. Sunt persoane care, intrând în viaţa noastră, pătrund tot mai adânc spiritul nostru (fără a-i dicta), lăsându-se cucerit. Apoi, ca şi în dragostea adevărată, reciproc, nu se mai acceptă despărţirea. Dacă aceasta se produce, înseamnă că nu a fost o adevărată prietenie. Prietenia adevărată, pentru a se produce, o condiţie este realizarea unui fel de „fit la culoare”, termen folosit in jocul de bridge, când cărţile partenerilor se potrivesc la culoare şi se complementează. Să nu uităm că sentimentul prieteniei are grade de comparaţie imprimate în cuvinte deosebite de cuvântul „prietenie”: amicitie, camaraderie, colegialitate, frăţie etc.  Am prieteni adevăraţi, încă din copilărie, care au profesii diferite de a mea, lucru care nu contează, iar când ne întâlnim, chiar şi acum, ne vine greu să ne despărţim fizic. Spiritual, suntem mereu împreună şi nu uităm să ne informăm reciproc, oriunde ne-am afla. 

EG: Dacă ţi se pune în mână un bilet spre nicăieri, iar tu trebuie să alegi destinaţia, ce ai scrie?

IC: Aş scrie o destinaţie foarte aglomerată, spre un oraş care „colcăie” de energie şi viaţă omenească, undeva… în China sau poate Brazilia, unde eu voi fi un „nimeni“, iar în jurul meu, „teatrul cotidian” se desfăşoară, şi, ca o fantomă, să absorb ca un burete, tot ce văd, tot ce aud, tot ce miros, şi în general, tot ce mi se transmite prin simpatie.

EG: Eşti o prezenţă surprinzătoare în poezie şi iar mă întreb dacă, nu cumva, în altă viaţă, ai strălucit şi acum reflexia filosofiei tale se revarsă spre noi cu atâta voinţă, forţă, simţire şi neclintire. Poţi să ne spui un vers preferat sau un poem drag?

IC: Cântecul Albatrosului (vestitorului de furtuna) ~ Maxim Gorki~

dar nu pot decât să vă traduc din limba rusă, că nu l-am găsit în limba română:

Deasupra, norii suri, briza mării adună.

Între nori şi mare, zboară, cu mândrie, Albatrosul,

ca un fulger negru.

Că aripa atinge valul,

Brusc ţâşneşte la nori, el ţipă, şi - norii aud, cu

plăcere, acest strigăt îndrăzneţ de pasăre.

Acest strigăt - o sete de furtună!

Vigoare a furiei, flacăra pasiunii, în certitudinea victoriei,

aud norii în acest strigăt.

Pescăruşii gem înaintea furtunii, gemând, ei se arunca peste

întinsul mării şi caută să acopere

furtuna, pentru a vă menaja de groaza de furtună. Şi, pescăruşii scufundători, de asemenea, gem,

sub valuri, ei luptă, căci timpul nu e potrivit pentru a se bucura de viaţă:

Liniştea înainte de furtună îi sperie.

Neajutoraţii pinguini, timid, ascund

ţesutul lor grăsos printre stânci... Numai un mândru

Albatros zboară în condiţii de siguranţă şi în mod liber

peste spuma gri, de la mare!

Toţi norii sunt mai întunecaţi şi mai au puţin să 

cadă peste mare;

şi cântă, şi se grăbesc să înalţe valurile în faţa tunetului.

Tunetul bubuie.

În spumă, valurile gem de furie, împotriva vântului.

Această adunare de valuri, făcute de vânturi, se încleştează într-o îmbrăţişare puternică

şi acest pachet e aruncat, cu o înflorire şi cu furie sălbatică, de pe stânci, rezultând, din zdrobire, praf care se pulverizează într-un smarald imens.

Albatrosul zboară cu un strigăt, ca un fulger negru, ca o săgeată, străpunge norii, valurile, făcând slalom cu aripile, printre spulberările de spumă. Aici este purtat ca un demon – un demon mândru, negru, furtuni – aici; apoi îl vezi râzând şi plângând... el râde deasupra norilor, dar şi plânge de bucurie!

Într-o furie de tunet – un demon sensibil – mai are mult timp, chiar în neoboseala lui, să audă; el este încrezător că norii ne ascund soarele - nu, de el nu pot să-l ascundă!

Vântul urlă... Trăsnetul bubuie ...

Arderea, cu flacără albastră, la propriu, norii peste abisul de mare.

Marea captează fulgerele şi le stinge în adâncurile sale. Adevăraţi

şerpi de foc, încolăciţi în mare, acolo dispar, dar lumina lor este reflectată a acestor

fulgere.

– Furtuna! În curând furtuna se va rupe!

Este o mândrie a Albatrosului îndrăzneţ, fluturând între fulger,

deasupra mării înfuriate, hohotitoare, apoi vestitorul ţipă victorios:

– La asalt... înainte…!

EG: Într-o intersecţie de gânduri, între două nopţi, între lumină şi întuneric, ce ai asculta?

IC: Balada lui Ciprian Porumbescu.

EG: Mă fascinează jocul printre cuvinte, care dau farmec şi pun în valoare sufletul omului. Apreciez muzica inimii tale, iubirea pentru artă, pentru poezie;  condeiul tău este, din ce în ce, mai subtil şi învăluit în mister. Dincolo de artă, cu ce se laudă Ionel Creţu?

IC: Nu ştiu dacă-i o laudă. Mulţi îmi spun să o las mai moale. E vorba de tenacitate. Întâi, mi s-a spus şi mi s-a repetat, de către prieteni, colegi şi neamuri, că o am, apoi am realizat că, într-adevăr, face parte din mine. Când toţi se dau înapoi, cum că n-ar mai fi nimic de făcut, că nu se mai poate, eu continui până la capăt. Aceasta e în firea mea. Nu mă las până nu duc până la capăt ceva, la care mă pricep, cât de cât, iar până ajung la capăt, la triumf, ard şi mă frământ, mobilizându-mi toate energiile. Când am ajuns la triumf, deja sunt obosit şi nu-l mai percep cum ar trebui.

EG: Există cineva care ţi-a rămas în suflet, la loc de cinste?

IC: Da. Sunt mai mulţi. Am un prieten, mare cercetător ştiinţific, care poza în cinic, afişând o luciditate extremă, iar în relaţiile cu oamenii, o răceală percepută aproape fizic. Întâmplarea a făcut să mergem într-o deplasare, într-o misiune, împreună unde, am avut prilejul să cunosc cu totul şi cu totul altă persoană: binevoitoare, sensibilă, emotivă, sentimentală şi altruistă, păstrându-şi agerimea şi inteligenţa, totodată. Uimit de această transformare, am rămas mut şi am devenit foarte atent ca nu cumva, printr-un gest oarecare, să stric această armonie a acestui suflet, astfel încât să redevină cum îl ştiam. Măcar faţă de mine, de acum încolo, să rămână li să-l ştiu aşa. 

Din universul feminin, tot o colegă, care devenise pentru mine ca o soră, iar eu probabil, ca un frate. Ajunseserăm să ne înţelegem aproape ghicindu-ne gândurile şi menajându-ne reciproc. Nu, nu era dragoste, ci altceva. Ceva, foarte aproape de încredere totală, care şi acum, după ani, a rămas.

EG: Despre politică?

IC: Nu am făcut niciodată şi nici acum, nu fac politică. Dar nu pot suporta impostura, ipocrizia şi cinismul politicienilor. Nici nu am preferinţe. Pentru mine, politicienii de azi, toţi sunt „o apă şi-un pământ”. Visez la o lume mai bună, când cei care conduc sunt înţelepţi şi altruişti, înţelegând menirea de a se devota semenilor.

EG: Când ai trăit o poveste de iubire adevărată, nu vei plânge după ea. Face parte din tine, te însoţeşte peste tot, te hrăneşti din ea. Păstrată în inimă, e un jăratic acolo, care nu se stinge nicicând, nu-şi potoleşte vâlvătaia. Ea îţi încălzeşte inima şi oasele îngheţate de frigul anilor, de singurătate. Poate ai trăit-o, poate o trăieşti, poate ai citit-o...

IC: În adolescenţă, aproape de majorat, pentru o fată care trecea des pe strada mea; dar nu a rămas, aşa cum este formulat în întrebare „un jeratic” la inimă.

EG: „O zi fără râs este o zi pierdută” – Charlie Chaplin

Eşti un om vesel?

IC: Da, dar am şi multe momente de melancolie, însă nici atunci nu cred că e o pierdere de timp. Chaplin provoca şi ştia să provoace râsul, dar în intimitate, el era mai tot timpul melancolic.

EG: Aşteptai o întrebare?

IC: Da! Ce-i dincolo?

Şi aş fi răspuns, tot cu o întrebare:

Ce-i Dincolo?

Stă sufletul la pândă,

În faţa uşii-nchise, şi se-ntreabă:

Ce-i dincolo de liniştea flămândă, 

Ce-nghite umbră după umbră-n grabă?

Faţă-n faţă cu necunoscuta

Înfăşurată-n mantie de zgură,

Grăunţe de nisip, devine mută

Uimirea încremenită-n prag de gură.

Ce-i dincolo de clopotul albastru,

Acolo, la hotar de întrebare,

Unde privirea rece-a unui astru

Te sfredeleşte-n suflet de te doare?

Ce-i dincolo, ce-i dincolo de vălul

Ce între noi şi lume se aşterne?

E greu de spus, atâta timp, cât solul

Doarme-ntre perne, terne!

Eli Gîlcescu