Cu viaţa prin poezie călcând

„De 7 ani învăţ cum să mor, puţin câte puţin, cu fiecare clipă trăită.”

De  mulţi ani, omori, puţin câte puţin, fiecare clipă netrăită sau irosită. Acesta este adevărul; pentru că în fiecare clipă, te agăţi de tot ceea ce este frumos, pentru că ai învăţat ce preţuieşte, cu adevărat, pe acest pământ, ai învăţat să fii tu cel adevărat, neconfiscat, neînregimentat, neîmprumutat; ai reuşit, ceea ce puţini pot, să vezi cele două lumi, să guşti din deliciile lor, să le compari, să alegi. Nu ştiu care îţi este mai dragă, mai îmbietoare, luminoasă. Numai cei care le-au cunoscut şi simţit pe propria piele, numai ei pot aprecia şi nu au teamă de ce va urma. Iar pentru tine, nu a fost să fie, să rămâi Dincolo. Trebuia să-ţi desăvărşeşti opera, să o conservi. Şi ai reuşit o mică spovedanie, fără a intra în detaliile acelei lumi pe care o păstrezi în loc tainic; este de fapt lumina călăuzitoare, energia inepuizabilă. Iar scrierile poartă durerea, dar şi izbânda asupra morţii, scrieri care răscolesc şi-n care se simte spontaneitatea, ca o compensaţie adusă traumei. Bucuria creaţiei, nevoia dureroasă de a te exprima, de a comunica, fără să se aştearnă uitarea, te obligau faţă de cititori, dar mai ales faţă de cei dragi. Ai reuşit, în faţa maldărului de hârtii, să ucizi sentimentul neputinţei, să te desprinzi din lumea condamnată pe nedrept la tăcere, să te eliberezi prin propria-ţi amnistie, să te bucuri, apoi, ca un nou născut.  Iar noi, ca să nu-ţi tulburăm misterul creaţiei, fără să mai scotocim prin amintiri, ci doar să-ţi urmărim traiectoria pasiunilor, să te urmăm în universul poetic. 

Eli Gîlcescu 
2 mai 2012