CU FIECARE LACRIMĂ – UN PAS

Cu fiecare lacrimă – un pas

Drag prieten,
    Am reluat seria interviurilor cu voi, câştigătorii primului concurs de poezie patriotică, Suflet românesc, organizat de Arta conversaţiei şi desfăşurat în 12 august – Poiana lui Mihai, Gorj

    

    Am ascultat versurile tale, izvorâte din adâncul sufletului unui român sincer, ţi-am privit mâna sprijinind şi ţintuind în piept cuvântul român, luminându-ţi chipul, şi parcă cerurile s-au oglindit în lumina ochilor tăi...

    Iar cuvântul tău, adus de la mormântul lui Ştefan cel Mare, purtând candela aprinsă şi înălţând cuvântul sfânt, biruind şi el, prin credinţă şi smerenie. Tu i-ai dăruit putere, să străbată până departe, insuflând românilor, de peste tot, dragoste de ţară şi neam. 

     Poţi spune că ai reuşit, în felul tău, să-i convingi pe români să nu abandoneze poezia patriotică?

    CC: Poezia patriotică este însăşi bucuria de a trăi şi memora filele de istorie, încărcate de evenimentele la care au fost martori şi pe care le-au înfăptuit înaintaşii noştri. Această poezie este şi rămâne poezia de suflet în istoria literaturii, ca o piatră de temelie. A nu scrie poezie partiotică, atunci când ai o istorie superbă, nu cred că este posibil. Este doar un umil omagiu adus înaintaşilor noştri, un omagiu pe temelia căreia se construieşte mereu, mereu altă generaţie datoare a şti,intelege si cunoaste istoria din care descind,din care santem plasmuiti. Fără istorie, arta şi cultura, o naţie nu există. Deci este nevoie, mereu, de poezie patriotică.

     

Adăugaţi o legendă

    „România va fi mântuită când pe toţi ne va sfâşia, când ne vom sfâşia cu toţii pentru ea.” Emil Cioran – Schimbarea la faţă a României
     Ce crede Constantin Cristescu despre doctrina mântuirii şi utilitatea jertfei ei?
     CC: Păcatul mare este că suntem învăţaţi să ne sfâşiem între noi. Adevărata mântuire există în noi, în fiecare. Trebuie doar să învăţăm a deschide ochii, în a privi în jur şi înţelege ceea ce se întâmplă. În a accepta sau nu. Când vom fi în stare să înţelegem că unitatea „în cuget şi simţiri”e necesară, vom fi o adevărată forţă, ca naţiune.

    ”O căruţă de ţărani a ţinut în şah imperii” P. Ţuţea

    Da, ăştia am fost. O ţărişoară mică la porţile Europei, dar dârză şi unită. Nu cred că nu ar trebui să ne fie recunoscătoare această Europă care dansa menuet, în timp ce străbunii noştri înroşeau hotarele ei cu sânge. Schimbarea la faţă este începută, şi de noi depinde ceea ce dorim să lăsăm urmaşilor noştri.

    A fost un concurs de poezie patriotică, pe meleagurile gorjeneşti, în Poiana Lui Mihai. A venit un premiu, au fost emoţii?
     CC: Nu ştiu dacă cineva care a participat la eveniment ar spune că nu au fost emoţii. Au fost şi au fost mari. Eram eu, un umil nepot al lui Ştefan lângă umbra lui Mihai. Eram eu, acel haiduc din codrii Bucovinei, în codrii de la Schela.     Apoi a fost premiul. Picioarele se muiau, vocea tremura, lacrimile dansau în colţul ochilor. Cum să nu trăieşti şi să simţi aşa ceva. Pielea, pe tot corpul, devenise de găină şi cuvintele tremurau în eter. Şi acum, simt o bucăţică din inimă rămasă acolo, sus în munţi, sub norii gri ai istoriei. Este nevoie de astfel de evenimente să mai trezească lumea la viaţă, din starea latentă în care se află. 

    Te leagă ceva anume de aceste ţinuturi?
     CC: Aş spune că simt o legătură de suflet. Am udat aceste ţinuturi cu lacrima pură. Am simţit în suflet că trebuie să dăruiesc ceea ce pot. Însă am primit, în inimă, căldura acelor organizatori şi participanţi, ca pe un buchet de flori de colţ zămislite în piscuri ascunse de ceţi. Nu voi da nume, însă acei oameni superbi şi-au găsit loc în inima şi sufletul meu călător.
    Eram departe, undeva în afara timpului, acolo unde nici murmur, nici zgomot nu se aud, doar simţirea din noi şi bucurie... A fost divin... Doar numele voastre s-au ridicat din trecut, alunecând în prezent, în văzduhul stârnit de iubire, luminos şi pur... Ai fost şi tu, ai vibrat, ai simţit, ai rostit... Ce vers te încearcă, acum, şi trebuie să-l rostim şi noi?

Constantin Cristescu:

Am scris pe nori, ca pe răboj,
Cuvântul cald, la Schela-n Gorj:
„Tu, călătorule, mereu, să dai
O lacrimă Poienii lui Mihai...”

    E ca un îndemn pentru mine, pentru cei care vor păşi pe acele meleaguri. Am lăsat lacrima mea mică în acea poiană.

    Am încercat, într-o lume nedrept organizată, să readucem sublimul pe cele mai înalte culmi ale glasului, ştergând sudoarea cuvintelor cu lacrima bucuriei, a preţuirii, a iubirii de ţară, neam. Crezi că am reuşit, Constantin Cristescu?
     CC: Un sincer DA. Un buchet de oameni superbi nu puteau să nu reuşească. Eveniment de o înaltă ţinută, încărcat de trăiri pe care, cu voie sau fără voie, trebuia să le simţi. Le-am simţit pe propria piele şi rămân ca o pecete dulce în raftul cu amintiri. Am părăsit acele meleaguri, lăsând lacrima sub Poarta Sărutului, la umbra cuvintelor nerostite la Masa tăcerii şi-am găsit Infinitul în sufletele voastre. DA. A fost înălţător şi sublim.

      Arta conversaţiei se poate mândri cu o antologie - Poezia iubirii, ca o rază fierbinte care a învolburat văzduhul, spre a dezlega porţile iubirii, într-un început de primăvară.. Pe firul ei, am împletit gânduri şi pasiuni... Au fost mlădiţe firave, dar au prins puteri şi speranţe... Vei dori să participi la un al doilea volum (într-un moment special al Artei conversaţiei – 1 an de trăire şi iubire)?
     CC Sant bucuros să particip, mereu, la astfel de evenimente. Un al doilea volum nu va face nimic altceva decât să întărească puterea primului. Ce este născut cu inimă şi suflet trăieşte, la fel. Oare câţi oameni şi-ar dori să poată înfăptui aşa ceva? Mulţi doritori, puţini cei aleşi. Am deschis calea spre promovarea acestei stări de iubire,  pe meleaguri eminesciene. Îmi doresc să reuşesc acest lucru, din suflet, cu artă şi pentru artă.

Nu există sentiment necontrolat,

ci sentiment neînţeles,

netrăit... CC

Iar tu trăieşti intens, păşeşti,
“mereu, nebun,
peste astrele albastre,
când lucesc clipele noastre;
trece viaţa, ca un fum.”

TRIPTIC (ţăran, drapel, erou)

Veniţi, vă rog, să ne întoarcem peste timp,
O clipă să fim zei, precum cei din Olimp,
La palma lui crăpată de muncă, să privim,
Noi l-am uitat cu toţii şi nici nu-l pomenim.

Cu braţele trudite, pe corn de plug amar,
Din piept, îşi construise o armă, la hotar,
Îi coborau din munţi izvoare, peste pleoape,
Nepoţii lui cărunţi veneau să se adape.

Din ale lumii colţuri, duşmanii îl priveau,
La colţul lui de lume, aproape toţi râvneau,
Dar apriga-i privirea şi tare pieptul său,
Cătându-şi nemurirea, cădeau, de braţul greu.

Pe cer, aleargă norii ce mai trezesc istorii,
Tu, mândru, ne-ai lăsat nenumărate glorii,
Ţi-i umbra adâncită, sub crucea de salcâm,
Din lumea ta cea rece, doar amintiri rămân.

Ţăran uitat de lume, mereu, provoci fiori,
Trecând pe sub fereatră, cu-aroma ta de flori,
Trecut-ai prin războie, cum ai ştiut mai bine,
Dar te evita toţi, simt că le-aduci ruşine.

Mi-ai dăruit un steag, ce încă poate plânge,
Cu lacrima de nor, în picuri roşu sânge,
Albastrul infinit, cu margini de pustiu,
Şi galbenul ce-şi coace lumina lui, în grâu.

Ai părăsit lumina, tăcut, în ceasul sorţii,
Ţi-ai împlinit menirea, lăsându-ne nepoţii, 

Mă mai priveşti tu, rece, pe soclul tău 

divin,
Erou Necunoscut, eu, ţie, mă închin…
Constantin Cristescu

„Când o picătură de istorie este în inima ta, în sângele tău, când simţi adevărat, ca un român, nu este o ruşine să dăruieşti o lacrimă. Însă, pot spune că, este prea mică pentru o istorie atât de mare.”

Constantin Cristescu

Î

Eli Gîlcescu