MELANIA GROZAVU - ELEGANŢĂ ŞI SENSIBILITATE

La multi ani, draga mea prietenă!

MG: Mulţumesc mult, Eli! Mă simt onorată de acest apelativ! Să fiu considerată prietena ta, înseamnă mult pentru mine. Eşti o persoană complexă şi deosebită, care lasă să se vadă doar simplitate şi modestie. Te priveam şi mă vedeam pe mine, aşa cum mi-aş fi dorit să fiu... (asta, ca să nu sune banal): că îmi eşti un model prin tot ceea ce spui şi faci. Mulţumesc, încă o dată!

EG: Semănăm…

MG: Când am ajuns înapoi, la Focşani, o cunoştinţă care a văzut pozele postate pe facebook m-a întrebat: „Cine este doamna aceea care seamănă cu tine?’

Atunci m-am simţit minunat, era ceva de genul, că mi se împlinise o parte din dorinţă; eu voiam să semăn cu tine, prin modul de a acţiona, de a gândi şi de a vorbi; deja era prea mult! Semanam fizic! 

EG: Mă bucur... Meritai mai mult, dar... când plouă invers, pământul pe cer, când stele pier, când lacrimi printre pleoape îngândurate peste nopţi şi peste doruri toate, când un loc e pustiu... Şi azi, m-am gândit la tine, neştiind că e ziua ta… Poate că un interviu, ce zici, ar umple un gol…

MG: Curios este faptul că primul interviu pe care l-am dat unei ziariste din Focşani, a fost tot în calitate de începătoare, atunci, fiind proaspăt angajată în meseria de vitrinier-decorator... Aveam doar câteva luni de experienţă, iar restul talent. Am avut nişte emoţii pe care nu pot să le descriu!

 

Acum, mă încearcă acelaşi sentiment, deoarece eu nu am scris şi nu am publicat cărţi; mi se pare o „pălărie prea mare pentru capul meu”.

Consider că, atunci, când dai un interviu trebuie să fii o persoană despre care, mai întâi, alţii au ce vorbi despre tine; şi îţi va fi mai uşor să continui tu despre tine. Dar eu am scris puţin; ăsta era şi motivul pentru care la „discuţiile de sub nuc” atrăgeam atenţia prin faptul că nu participam,  doar ascultam, nesăţioasă, la toţi... 
EG: Ai avut talentul cu tine, mereu...
Mă simţeam jenată de faptul că nu eram la fel de mare ca ceilalţi, deşi, în sinea mea, eram „în elementul meu”.

EG: Și scânteia?

MG: Primul îndemn l-am primit de la Victor Burde. A spus că abia aşteaptă să intre în posesia primului meu volum de poezii, că îi place cum scriu, după ce a citit postările mele!

EG: Ai ajuns în grădina noastră ca o sămânţă delicată care se vroia înconjurată cu dragoste, dăruindu-ţi, din belşug, şi soare, şi apă, şi vânt, ca să creşti frumos... Într-o zi, ai hotărât să  „renaşti”, să spargi învelişul cuvântului, să ajungă la inimile noastre prin cel mai gingaş glas al iubirii, poezia..... Desăvârşeşte povestea... legătura cu poezia...

MG: Pământul fertil este ceea ce am găsit în grădina voastră de prieteni, de care sămânța cu care mă contopesc a avut cea mai mare nevoie… Am scris de-a lungul anilor versuri (și chiar proză), mai ales în momentele când simțeam că sufletul meu este singur, este neînțeles și suferă, fără să simtă alinare...

EG: A urmat Poiana lui Mihai, august 2012.

MG: Premiul Special pe care l-am primit în Poiana lui Mihai şi pe care, atât de frumos l-ai intitulat „Un Premiu de Suflet”, pentru mine, a însemnat o treaptă mai sus în sistemul de valori în care trăiam până atunci. Era ceva magnific. Am eliberat lacrimile emoţiilor, abia când am văzut pozele în care drapelul tricolor flutura lângă noi.

EG: Am fost, împreună, pe urmele Marelui Constantin Brâncuşi. Sărutul lui te-a atins de dincolo de vreme, dar aproape de prieteni, l-ai simţit ca purtător de ştafetă a iubirii. Cum a fost pentru sufletul tău, Melania?

MG: O împlinire nesperată! Asta a reprezentat, pentru mine, "Sărutul lui Brâncuşi"... de peste timp...!

EG: Dacă ar fi să ţi se îndeplinească o dorinţă, care ar fi aceea?

MG: Dintr-un lung şir de dorinţe neîmplinite, aş fi mulţumită dacă... Mi-e teamă să îmi mai doresc ceva... Am citit undeva: „Cu cât îţi doreşti lucruri mai greu de îndeplinit, cu atât mai nefericit vei fi!” Doar linişte şi pace, atât îmi mai permit să îmi mai doresc!

EG: Ce muzică asculți?

MG: Sonata lunii, Beethoven; Fără petale, Doru Stanculescu; Forever autumn, Like of Tears, In my place, Coldplay...

EG: Ai un citat preferat?

MG: Am un citat preferat, încă din tinereţe: „Nu există vânt favorabil pentru cel ce nu ştie încotro merge” - Seneca.

EG: O carte de căpătâi?

MG: Cartea mea de căpătâi este „Lumina de la capătul nopţii” de Ion Arieşanu.

Este deosebită, atât prin conţinut cât şi prin felul de a scrie al autorului.

EG: Un mentor?

MG: Mentorul meu a fost, fără să îmi dau seama, Ileana Vulpescu... Peste timp, am regăsit citate, articole de ale ei pe care le citeam cu aceeaşi sete cu care am citit cândva „Arta conversaţiei”! Am realizat acest lucru, acum, când am parcurs o bună bucată din viaţă şi am regăsit aceleaşi puncte comune între ideile care m-au călăuzit atâţia ani şi pe care le-am regăsit în articolele Ilenei Vulpescu.

Aşa, am ajuns să discut, pe această temă, cu prietena mea virtuală, Anca Simionescu, făcându-mi, ulterior, cunoştinţă cu voi...

EG: Cea mai frumoasă lecţie de viaţă ai primit-o de la... şi a fost...?

MG: Cea mai frumoasă, nu ştiu; dar cea mai importantă lecţie de viaţă am primit-o de la – acum, prietena (cu mult mai tânără) a mea - Ioana. Cu trei ani în urmă, de ziua mea, am primit toate informaţiile necesare şi încurajările de care aveam nevoie, arătându-mi exemplul propriu de la acel copil blond, cu părul buclat, care stătea în patul de vizavi, cu o perfuzie care urma să îi prelungească, pentru o perioadă, viaţa, în aşa fel încât la sfârşitul discuţiei, când am fost chemată în cabinetul doctorului să mi se comunice, sec, diagnosticul, reacţia mea a fost una nefiresc de calmă, de împăcată, de dinainte, cu gândul, că dacă Ioana a acceptat şi a trecut, şi continuă să poată să treacă, atunci, eu de ce nu?

EG: Minunata lecţie e mereu dată de cei neatinşi de păcate... Ce lecţie de viaţă, de putere, de curaj, de acolo, din cele mai sterpe puteri... O fărâmă, dacă există, şi aceea e de-ajuns, venind din rodul plapând...

Există cineva care te-ar putea face fericită, ar fi...
MG: Acel „cineva” ar putea să mă facă fericită dar, doar dacă există, căci am încetat să cred, să mai sper...

EG:  Poţi adăuga ceva, orice îţi trece prin minte, acum...

Fără titlu

Clepsidra suportă prin îngustimea ei/ Nămol/ Aş vrea să o întorc,/ Să se reumple spaţiul gol!/ În mintea (sinea) mea/ Bolnavă de tine,/ Te-ai pitit./ Am încercat ca să te scot.../ N-ai mai ieşit!/ Încă te mai visez şi-aş vrea/ Ca să mă scol/ Dintr-un coşmar al visului/ Neîmplinit./ A fost un timp când gesturile/ Au vorbit.../ Ştii... te-am iubit!/ Să fie o revoltă lăuntrică/ (ceea) ce-ţi scriu?/ Oricum nu mai contează,/ e târziu...!/ Ţi-e bine sau îţi este mai comod/ Sau vrei să pleci/ Şi să te întorci iară?/ 

Da, e târziu să afli/ Că ţi-aş fi împlinit/ Un dor./Ecoul din clepsidră/ Îmi spune c-am să mor!/ Răsună printre noi poveşti/ Cu „A fost aseară”!/ 

Poveşti ce se consumă/ Lânga clepsidra goală;/ E trist,/ E greu,/ E-amar/ Şi e târziu.../

Ai vrut ceva din suflet,/ Iaca-ţi scriu...//

EG: Pictezi...

MG: Am terminat cursurile de pictură la Şcoala Populară de Artă din Focşani, cu mulţi ani în urmă. Am pictat pentru mine, pentru prieteni, pentru a oferi cadouri, de 8 Martie, învăţătoarelor, dirigintelor ... Sunt în ulei, pe pânză… Eu am executat, întâi sasiul, apoi am întins pânza, am tratat-o, apoi, am pictat-o…

Cum am mai spus şi în cadrul discuţiilor de sub nuc, eu nu am excelat în nimic; doar am făcut câte ceva din fiecare: o proză, câteva poezii, câteva tablouri,  am lucrat şi butaforie pentru câteva piese de teatru: „Doi pe un balansoar”, „Sânziana şi Pepelea”, „Motanul încălţat”.

EG: Eşti minunată... „E şi mâine o zi”... şi va fi mereu, pentru alte poezii, alte tablouri şi alte premii...

(joi, 30 august 2012)