Murdăreşte-mă de viaţă

„poţi să îmi vinzi boala

cultivatorilor de înţelepciune

poate se vor îmbolnăvi de moarte

tocmai acum când memoria scurtă

mi-a rămas mică

şi dacă mintea mea este o locuinţă goală

trebuie să fiu atent cum o mobilez

poate va rămâne loc

şi pentru câţiva porumbei”

     Este început de săptămână, într-un sfârşit de august fierbinte şi început de septembrie răcoros de ploaia încă neudă, tot mai puţină. Oricât ne uităm după lucrătorii ogoarelor, în mod proverbial, sunt cei mai fericiţi. Au ziua de partea lor, doar

„ieri

am văzut peşti măcănind în spatele uşii

spre zâna zânelor care invada spaţiul cuminte

al unui ins

îşi urmărea degetele de la picioare mişcându-se

şi râdea în hohote pentru că orice şef are o şefă

iar acolo unde se duc rândunelele

cineva

tocmai a împlinit cincizeci de kilograme...”

     Am mişcat timpul după vrerea mea şi mi s-a supus. La masa tăcerii, undeva, printre îmbrăţişări şi vorbe de duh, vin altele, ca un bonus azvârlit în talerul deznădejdii. Ceva...

 „în mijlocul lumii

ca pe o culoare

despre care nu ştie nimeni

din când în când, îţi şterg trupul

de ploi

şi te învelesc în sângele meu

să nu tremure în tine

noaptea

în sânii tăi rătăcesc trepte

munţi cu păsări pe umeri

şi un acoperiş cu fruntea goală

sub care se risipesc tăceri

zâmbete

şi noi

străini”

     Un suflet atipic, doar iubirea de femeie, de viul din ea, de trupul ce se vrea disecat şi amprentat, mereu, în ţelul înalt de spiritualitate, pentru ţelul iubirii. Iar norocul lui e vrednic de belşug, atât de bogat, într-un an bisect, când totul strălucea... Doar Poezia iubirii lipsea să-l oprească din mers sau din zboru-i grăbit spre cel mai de sus punct, nemişcat, demult ochit. Se opreşte, o clipă, din zborul spre cer, se apleacă spre mine, şi mă-ncearcă cu un nume gingaş, poetic, suav: o Ană  cea mai blândă Ană, doar Ea, numai Ea ar putea citi din poezia lui... Doar Ea, Ana Blandiana, iar eu, cu invidie (părintească), când El trebuie să strălucească lângă această Divă, meritându-şi locul prin ceea ce a scris, ceea ce scrie, acum, la Piteşti – cuvântul lui - din profunzimea lui – stil unic, El, geniul de pe valea Cincişului şi teatru – aproape de Marius Lăzărescu, şi el genial om, bunul lui prieten pentru că există încă prieteni statornici în „centimetrul său pătrat”, într-un an 2012, anul cei mai prolific, anul fără hotar al împlinirilor; iar poetul, norocosul beneficiar – Daniel Dăian,  pe care l-a învăţat să nu se piardă în detalii, cum să respire sinceritate, cum şi cât şi când să tacă.

    Observându-i tăcerea prelungită din grupul „Arta conversaţiei“, simţind hârjoneala, pe propria-mi piele, decuplările de la reţea, joaca bolnavă „de-a v-aţi ascunselea”, risipa de iubire virtuală, mă interesez de viul din el, dinlăuntrul lui, de acolo de unde străpung simţiri, nelinişti, iubiri.

EG: Există această Poezie a iubirii, dar vie şi nemărturisită până acum poeziei tale?

DD: Eu prefer femeia vie, sunt un clasic; da, mă murdăresc de viaţă în fiecare clipă şi iubesc asta. Iar viaţa şi viul din ea mă inspiră. Scriu mereu. Mă opresc din drum şi scriu. Viaţa mă inspiră. Am scris, ieri, pe loc, una, la dorinţa unei mame.

Muza mea are nevoie doar de locuri noi; de asta ma vehiculez prin tară, caut oameni noi, locuri noi.

    Şi uite-aşa, din vorbă în vorbă, am ajuns la ceea ce trebuia să fie, cu mult înainte, dar nu suntem noi cei care ne alegem timpul, şi locul, şi oamenii. Aşa a intrat în gândul interviului un poet nonconformist, excentric. Îl ador pentru că ştie să-şi apere cuvântul şi o face cu toate forţele;

știe să lupte împotriva nonvalorii, ca o „bestie”;

știe să inventeze spontan replici, situaţii noi pe „centimetrul spulberat într-o dărnicie, ceruit de margini şi întrăire, viu în fruntea ta

acelaşi nerostit cuvânt”,

iar eu – „centimetrul” cernit de lacrimi,

cu ornament ieftin în palmă,

acoperind o dorinţă,

fără să prevăd constrângerea cuvântului,

înfipt în captivitatea durerii.

EG:  Vorbeai de un proiect nou şi cald... sau o altă alunecare spre locuri atinse de colbul uitării. Teatrul – o altă pasiune scriitoricească şi un proiect cu un titlu – Ultimul Dumnezeu. Se va juca cândva, undeva?

DD:  Se va juca foarte probabil, la Piteşti şi cu certitudine în Germania.

EG:  Poate că există legături de suflet, prieteni minunaţi, dar şi siguranţa reuşitei. Există temeri şi slăbiciuni?

DD:  Oh! Şi încă cât de multe... Sunt un om slab într-un corp şi mai slab, dar tocmai slabiciunea mea îmi conferă mersul înainte şi îmi este teamă că poate voi trăi prea mult.

EG:  Şi nu e bine? Vei scrie mult.. Vei fi măreţ.

DD:  Măreţia, cred că, e frumoasă doar la începutul maturităţii (uite, de pildă, Mircea Cărtărescu).

EG: Tăcerea este o artă, o artă nobilă: puțini oameni pot scrie cu tăcerea!

DD: De asta înveţi greu această artă.

EG: Se învaţă greu?

DD: Oh, orice se poate învăţa. Trebuie doar să ai câteva ore în plus, înainte de a muri. Răutatea lumii este o constantă de sine stătătoare. Singura invariabilă este răutatea. Din albul ochiului unui uriaş care s-a născut într-un om, înainte de a muri. Și nu te arunca în mine cu nicio întrebare. Eu învăţ acum să tac.

EG:  A fost Poezia iubirii, şi Daniel Dăian a intrat., forţat. Va fi şi o ediţie viitoare şi o altă invitaţie.

DD:  Păi, poezia mea neo-modernistă e cam neiubire, e dincolo de ea, o despică, o deschide cu dinţii.

EG: Poezia ta este mai aproape de viu, de frumos. Este între cer şi pământ sau dincolo de cer. Doar cerul o poate descâlci.

DD: Cerurile. Prefer să cred în mai multe ceruri, decât să mă las privit de unul singur.

EG: Cum stai în acest moment cu poezia iubirii tale, pe unde te afli, mai aproape de Ea?

DD: Ah, nu. Pe Ea o caut.

EG: Nu pot să cred!

DD: Şi am sentimentul că nu o voi mai găsi niciodată. Dar o caut.

EG: Mă bucur.

           Am fost ca într-un dans ameţitor, învăţând „să mă trag de urechi, să mă îmbolnăvesc de tinereţe, să îmi pot ţine respiraţia”, să mă nasc încet lângă un prieten, cuvânt lângă cuvânt. Și cine ştie, poate mă găseşte cineva, cu numele întreg. Poate la un moment dat chiar poetul care „m-a murdărit de viaţă”, cu vânt din „fragedă furtună”, cu „geamăt de lumină, neştiut”.

Acesta există, pur şi simplu.

Vă deranjează dacă „vă murdăreşte” şi pe voi cu puţină viaţă?

... în aşteptarea unei „Dimineţi cu mâinile încercuite”, o lume întreagă am citit în ochii tăi, iar în palme mai ţin „încleştat” cuvântul tău, dar şi „Liniştea – marcă neînregistrată”.

„nu te-am văzut niciodată măturând cerul

de întuneric

preferai să colecţionezi tăceri

şi să le porţi în jurul inimii

ca pe nişte funii cu degetele osoase”

(Scrisoare dincolo de viaţă)

Dar, de dragul ei (Mama), i-ai privit „înaintele

cu ochi tineri

sunt timpul

pe care l-ai adunat în tălpi

ca pe o mantie de cuvinte

pe care mi le adormeai

la sfârşitul umărului

de asta am rămas în urma

urmăritorului de cale

să îţi şoptesc la ureche

cum se îmblânzeşte

un om.”

(Ultimul înainte şi ferestrele cu buzele roşii)

.

A fost o zi absolut minunată şi tinereţea ta

deasupra căreia
nu au răsunat niciodată paşi
sau cuvinte timide

Eli Gîlcescu – Arta conversaţiei