CV atipic
Origine sănătoasă
ultima sămânţă
rămasă uitată
ultima sămânţă
rămasă uitată
necenzurată
Constantin Niţu:
Ce asemănări şi deosebiri sunt între
Rânca şi Hobiţa?
EG: Întrebările au venit… Îţi voi
răspunde la toate... Dar întrebarea cu diferenţa şi asemănarea dintre Rânca şi
Hobiţa mi se pare genială… O voi „exploata”… Merită… Numai tu erai în stare de
a mi-o aşeza, exact, acolo, unde îmi e mai bine şi în ce mă reprezintă… Primul
răspuns, nedetaliat, e ca diferenţa dintre „a avea şi a fi”.
Ambele se conjugă şi ambele ne
„subjugă”… Este părerea mea şi mi-o asum... Hobiţa - într-o orbie spirituală,
singuratică şi uitată, pierdută printre urmele palide ale dorului de înălţare,
de sărut şi de tăceri – Rânca scăldată în arginţii strălucitori şi îmbuibaţi ai
celor care nu vor ajunge vreodată la ultima limită a răbdării, care se vor tot
mai sus, înălţaţi material, să ocupe un loc, dar numai vedere să aibă peste cei
care plouă cu părere de rău, cu multă durere, încât nu mai pot să vorbească,
nici capul să-l ţină sus… Hobiţa - iubire
pentru iubire... şi din iubire, a scos tăcerea şi-n orgă de lumini, a înveşmântat-o,
i-a dat formă şi a învăţat-o să trăiască, acasă. Rânca – aşezare pitorească,
imagini ispititoare, de valoarea unui smarald imens, preschimbat în bănuţi
zornăitori…
Constantin Niţu:
Cum se înţeleg doljenii cu gorjenii
în arte?
EG: Greu de răspuns… Poate că
gorjenii între ei… Şi o fac foarte bine… Sau eu cu ei – şi mai bine… Am o
legătură nevăzută, neştiută de ei… Le vizitez expoziţiile. Ultima, a lui
Grigore Haidău – o expoziţie de caricatură, în cinstea zilelor oraşului
Târgu-Jiu.
Constantin Niţu:
Care este secretul pe care îl păstrezi? Ni-l poţi destăinui?
EG: Sunt surprinsă… Mă văd în faţa
sfintei spovedanii… Există în viaţa mea locuri tainice, sacre, o biserică numai
a mea, virgină, unde îmi păstrez cele mai scumpe daruri ale vieţii mele,
sufletul şi inima…
Cu ele cutreier lumea. Ele mă
ajută să supravieţuiesc şi să fiu în compania prietenilor. Bogăţia mea sunt
prietenii… Şi sunt mulţi pentru că eu sunt un prieten statornic… Dar faţă de
suflet şi faţă de inimă, eu nu am avut niciun secret. Nu le-am trădat vreodată
încrederea, dar nici ele. Ar însemna, acum, să le trădez secretul, când ele nu
au vrut vreodată să se dezvăluie decât în faţa mea… Aşa că nu vă puteţi aştepta
să le divulg. Ele răspund numai la anumite şoapte ale mele, numai la anumite chemări,
numai atunci când simt că simt… Şi recunosc, le chem foarte rar… Cine ştie,
neputând să mai îndure singurătatea, neascultând nici şoptirea, s-ar putea
rătăci, coborând, urcând spre alte zări… Uneori, le simt ecoul rece şi le
sărut, ca să le readuc lângă mine… Dar pentru cât timp…
Constantin Niţu:
Ce reprezintă pentru tine statuile lui Brâncuşi din parcul de la Târgu-Jiu?
EG: Au început să fie tot mai aproape
de sufletul meu, şi mi-a venit aşa, poate că în urma unui vis ce mă ducea prin
locurile lui sau poate că m-a izbit legătura dintre el şi urmaşii lui, o
comunicare cu pământul şi cerul spre reînviere şi înălţare - Brâncuşi - cel
care ne-a lăsat operele lui de artă modernă, cea mai de preţ moştenire pentru
eternitate. Este drumul spre dimineţile cu răsărit de soare, pe care îl aşteptam în
anii tinereţii, ca mai apoi, acelaşi drum să-l facem invers, spre un dulce şi
liniştit apus.
Constantin Niţu:
Care e cel mai cunoscut banc cu
olteni?
EG: Trebuie să întreb un oltean. Nici
eu nu ştiu. Îl ştiu cel cu Arta
conversaţiei… Celor fericiţi...
- Medicul meu a insistat să trec pe la dumneavoastră,
spuse pacientul către psihiatru. Dumnezeu ştie de ce, deoarece eu am o căsnicie
fericită, o slujbă sigură, mulţi prieteni, sunt iubitor de arte, membru în
„ARTA CONVERSAŢIEI”, n-am griji...
- Aha, spuse psihiatrul, luându-şi carnetul de notiţe. Şi
de când zici că ai senzaţia asta...
- De patru luni…
(Niţu Constantin)
Antonella Mocanu:
Dragă Eli, eşti o persoană
generoasă, atentă cu cei din jurul tău, deschisă. Te implici cu tot sufletul în
ceea ce realizezi şi ai întotdeauna un cuvânt bun pentru noi toţi. Ce primează,
pentru tine în contactul uman, ce păstrezi tu de la cei care te înconjoară
(suflete văzute sau nevăzute)?
EG: Ce frumoasă este întrebarea ta,
Antonella. Parcă ai vrea să pătrunzi în grădina mea ascunsă şi să vezi dacă te
regăseşti şi tu floare firavă, îmbobocită, dar atât de dornică de a se deschide
tuturor. Îmi plac oamenii, mirosul lor natural, felul lor neprefăcut…
Îmi plac oamenii încercănaţi de nesomnul iubirii; îmi plac oamenii care
zâmbesc; îmi plac oamenii care se fâstâcesc, ca nişte copii, care roşesc şi li
se umezesc ochii, în care pot citi bucuria revederii; îmi plac oamenii care se
lasă citiţi, care poartă totul cu ei, simţindu-le sufletul curat; îmi plac
oamenii care ştiu să facă din fiecare loc un altar şi din fiecare clipă o
poveste de iubire… Îmi plac oamenii, dar marile necazuri de la ei au venit,
dar îmi plac numai oamenii-oameni…
Ecaterina Şerban:
Am văzut de la început de când ne-am
intersectat, să spun aşa, că eşti o persoană sensibilă, în al cărui suflet
baletează poezia şi trimite mesaje pline de iubire, scrise pe vitralii de
credinţă... M-ar interesa, cam ce înseamnă pentru tine fericirea?
EG: Întrebarea ta este plină de
farmec, iar chipul în care o formulezi e şi mai încântător; sunt pe cale de a
îndrăgi, necondiţionat, aceste capodopere personale, care se revarsă, în
avalanşă, asupra mea. Mă voi strădui să fiu la înălţimea lor, măcar să
desluşeşti şi metafora mea cea importantă, cea a vieţii…Pot să spun că orice
lucru se cade să fie la locul său şi la timpul său… Că nimic nu este
întâmplător, că există acele necunoscute chemări care ne fac să ne regăsim şi
pătrunzând în tainele sufletelor neliniştite, zbuciumate de caznele regăsirii...
Fericire – un cuvânt care are iz
de plăcere, de dorinţă, de jertfă, de neînfrânare… Uneori, simt că am obosit,
prea devreme, că urmele palide ale iluziilor tinereţii se resimt… Şi pentru a
încerca o ademenire a fericirii sau a o atrage de partea mea, voi avea timpul
ostil, mult prea lung pentru a înfăptui totul ca la carte… Şi voi spune doar
atât, draga mea prietenă: ca să fiu fericită, trebuie ca ea să mi se dea, toată;
cea mai grea treabă…
Ecaterina Şerban:
Pe tine, te-aş mai întreba dacă te
consideri o persoană împlinită?
EG: Am trăit prin frunzişul străin,
am ascultat mesajele misterioase ale păsărilor nevăzute, ale prietenilor
necunoscuţi… Îmi priveam umbra cum se unduieşte în valuri… Sunt chemări şi
legături care există, fără voinţa noastră şi care ne aduc în starea de a ne
simţi unii lângă alţii, visători, într-o efuziune de gânduri, de bucurii, de
sentimente.
Am stat o clipă
lângă floarea ta
dragă;
mi-a zâmbit şi o
altfel
de muzică mi-a
dăruit…
EG: Trăiesc în lumea care există şi
nu în cea care îmi lipseşte. Sunt un om împlinit. Nu am avut tot ceea ce am
dorit, dar am avut tot ce mi-a trebuit. Şi din fiecare floare, mi-am făcut
altar, din fiecare zi, mi-am zidit o bucurie, eternizând-o într-o amintire; pe
fiecare nouă provocare, am împletit-o în coroniţa iubirii… Draga mea prietenă,
împart cu tine câteva gânduri pe care le voi prinde undeva, în interviul meu de
final… Am primit întrebări, dar şi flori presărate în cronologia mea…Mă inspiră
şi urmele paşilor tăi, ai celorlalţi prieteni… Simt că îmi daţi curaj şi îmi
arătaţi că sunt pe calea cea bună, că nu m-am rătăcit… Vă mulţumesc.
Mă identific total cu viaţa mea,
cu tot ce mă înconjoară, cu amintirile dragi, cu fiecare primăvară reînviată,
cu bucuriile şi pasiunile mele. Mă identific cu mine. Nimic din ce îmi
aparţine, nu-mi este străin. Totul îmi este cunoscut...
Mihaela Chiţac:
Care a fost scânteia care a produs
această – ardere, cu inima, în afara poeziei, în crearea Artei
conversaţiei?
EG: Scânteia este ca picătura care
umple paharul sau cea care nu mai încape în pahar, se rostogoleşte şi îşi caută
locaş. Ei, picătura mea a găsit mângâiere, iubire. Am fost la locul sfânt,
întâi, în gând… Trebuia să găsesc arhitectul... A fost singurul care mi-a
îmbrăţişat ideea... Când eşti departe de ţară, am avut curajul de a deschide
porţile dorului, intrând în case dragi... Toate mi se păreau primitoare... Îmi
place ca tot ce îmi propun să reuşesc. Acest gând l-am purtat cu mine mereu,
m-a călăuzit spre propria împlinire. A meritat să evadăm din lumea reală, să
fim împreună, să iubim poezia şi iubirea. Suntem mai bogaţi sufleteşte decât
ieri, iar mâine va fi un alt moment, pentru alte bucurii şi împliniri.. Merită.
Când emoţiile mă copleşesc, deschid o fereastră şi, odată cu ea, se deschide
mirajul unei alte lumi... Această lume, la început un izvor, acum, un ocean cu prieteni,
ne mărturisim poetic, cu sinceritate şi eleganţă. Iar toate aduc, în inimă, înţelepciune,
exaltare, frumuseţe...
Mihaela Chiţac:
În ce mod formaţia ta profesională
în domeniul educaţiei tinerelor generaţii şi-a pus amprenta asupra personalităţii
tale creatoare? De unde provine entuziasmul tău inegalabil cu care te angajezi
în realizarea proiectelor cu caracter cultural?
EG: Sunt ca un regizor, mânuind, cu
atâta subtilitate, căutările prin labirinturi, extrăgând ceea ce contează,
înfruntând lumea, chiar ocolind-o... Şi ce zile luminoase, ce nopţi
înmiresmate, când cuvintele curg în ploi; când versul păleşte, când se aud
muzici divine, într-un preludiu fără sfârşit; doar mereu început, aici, la ARTA
CONVERSAŢIEI. Am fost împreună de Înviere, aducând un strop de lumină sfântă în
casa noastră, să ne vegheze gândurile, să ne inspire divin, să plutim pe aripi
de nemărginire, să ne înălţăm spiritual,cu pasiune, cu graţie, cu respect. Am
fost împreună de Ziua poeziei, prăbuşiţi, în miez de noapte, peste un morman de
versuri, făcându-ne culcuş din ele, acoperit de frumuseţea şi trăinicia
gândurilor noastre, mereu, înălţat spiritual, modelându-ne sufletul, asemenea
unui înger. Am fost împreună, în partea frumoasă a vieţii, cea a sublimului,
acolo unde se află izvorul de bucurie, de poezie. Sunt momente în viaţă în care
pricepi că eşti sus, pentru că cineva face eforturi să te ridice, iar el,
ajunge, la rândul lui, acolo, când contribui şi tu. Când eşti printre prieteni,
înveţi să te bucuri împreună, şi la coborâre, şi la urcuş; înveţi că nimic nu
rămâne nemişcat; înveţi că după o vale vine un munte; înveţi mereu…
Nynna Vizureanu:
Ce înseamnă cartea iubirii pentru
tine, şi ce vibraţii te leagă de cei care sunt în ea?
EG: Recunoscându-mi echilibrul liniştit de idei, de opinii,
de sentimente, am cântat la mai multe partituri, dar cu fiecare, am intrat în
armonie, mi-am contopit stările, timpul, reuşind, împreună, să adunăm, pe scena
artei, cele mai frumoase momente, cele mai sensibile imagini, cele mai interesante
poveşti de viaţă. Am fost regizorul care am repus în scenă virtuţile omului,
statornicia lor. Cu credinţă şi respect, cu lumină în gânduri, am surprins
amintirile şi împlinirile fiecăruia, am furat zâmbete, am smuls, din piept, o
tristeţe, lăsând loc unui izvor de bucurii… Toate îmi vor stărui, în minte,
multă vreme…
Aţi intrat cu mine în dialog,
scotocind prin puţinătatea calităţilor mele, prin înfăţişarea-mi ştearsă, eu,
un om obişnuit, un amator corect, modest, căruia i-aţi împărtăşit unu gând, tristeţea unui suflet, apusul unui trup… Să fie o apropiere
sufletească la distanţă, o comunicare în tăcere, o urmărire ascunsă…
Constantin Cristescu:
11. Puţină lume se mai găseşte, acum, investind în cultură, artă,
literatură. Se spune că talentul este ereditar; eu cred că
se naşte printre cărţi, acolo unde simţurile încolţesc.
Spre bucuria mea, am norocul de a te întreba, de unde această putere,
răbdare şi foame de frumos?
Mereu, am stat cu nasul în cărţi,
mereu... zi şi noapte... Mi-am distrus ochii, am învăţat să nu dorm, să nu mă
hrănesc, dar trăiam ca să citesc... Fiecare – în felul lui... Eu am fost în
serviciul cărţilor, al divinului, al iubirii, al
jocului printre cuvinte, care dau farmec şi pun în valoare sufletul omului. Şi
aflându-mă într-o intersecţie de gânduri, între două nopţi, una ce merge
spre lumină si cealaltă, cu un pas, acolo, poate că în tihna lor, şi gândurile
s-au împletit ca să fie unul singur şi un cântec de dor, de frumosul de
acasă...
Constantin Cristescu:
Ce culoare au visele care dăruiesc iubire?
Poate-i strălucirea gândului
din adierea vântului
sau culoarea frumuseţii,
nu este roz, nici roşie...
este culoarea neamăgirii,
poate că-i cea a nemărginirii
va fi culoarea celui care iubeşte...
dar a mea este tainică...
cu puţin roşu, să nu se deoache
visul,
altfel, iubirea va suferi,
cu culori vii, să-i poarte noroc.
să simtă un parfum special,
să se audă un sunet divin.
ceva din culoarea pasiunii şi a
puterii,
a visătorului şi a artistului,
a purităţii şi a sincerităţii,
a pământului şi a pădurii,
a florilor şi a apei,
a fericirii şi speranţei,
până la cea a sfinţeniei.
Şi aşa, visele se îmbogăţesc, cu
câte puţin din fiecare virtute,
cu o paletă largă de culori şi
sentimente,
bucurându-se de fiecare rază de
soare care-i dezmierda sufletul în vii culori…Toate i-au fost alături de-a
lungul nopţii, i-au inspirat dragoste şi iubire şi i-au călăuzit paşii pe
cărări pline de farmec şi poezie spre multe împliniri, preţuindu-le pe toate ca
pe reuşitele de ieri, de azi şi aşteptându-le pe cele de mâine, când, pe paleta
inimii, va ieşi culoarea adevărată, culoarea visului frumos...
Ionel Creţu: Ce înseamnă acasă?:
EG: Acasă e locul unde pot visa,
e un tărâm al iubirii, mai trainic, mai frumos, şi să reziste împotriva vijeliilor
sau uraganelor care vor cuteza să zdruncine temelia a tot ce-am durat până
acum, cu trudă şi sacrificii. (EG) Acasă, sufletul meu este
al meu şi timpul îmi aparţine, şi fiecare piatră, şi fiecare fir de iarbă,
fiecare pom care înfloreşte, odată cu mine, pentru că legătura este pe viaţă.
Acasă, sub nucul maiestuos, dătător de linişte şi răcoare în arşiţa verii...
Acasă, dacă vei veni, mă vei găsi cu poarta mereu deschisă, cu bucuriile şi
împlinirile mele, mă vei găsi, aşa cum sunt şi cum am fost de când mă ştiu...
Mă vei recunoaşte după zâmbet sau după ochii mei, mereu, curioşi,
întrebători... Acasă, numai acasă...
Marius Iulian Zinca:
În călătoria prin viaţă, există clipe de fericire, de tristeţe; de când
te/ne-am cunoscut, nu văd, nu simt decât iubire, iubire de tot şi toate la un
loc; altruismul iubirii de oameni, de frumos răzbate dincolo de orice „rid” al
supărării. Cum vezi tu şi de unde izvorăşte iubirea la şi prin tine?
„Dragostea pentru cei din jur,
este un har dat de la Dumnezeu.
Nimic nu este întâmplător pe
această lume. Încercările omului sunt multe şi ele date de Dumnezeu spre a-l
pune la încercare. Şi dacă tu ai ales să iubeşti, înaintea urii şi vrajbei,
înseamnă că faci parte dintre cei cu acest har.” Arsenie Boca – Cărarea
Împărăţiei
Am curajul să-mi mărturisesc
iubirea, să-i determin şi pe alţii să iubească şi să fie fericiţi, să se
înţeleagă, să se sfătuiască, să se ajute, Este drumul meu, de când mă ştiu, drumul
spre iubire, care nu este la îndemâna oricui. Te naşti din iubire, dar puţini
trăiesc pentru a iubi. Să oferi iubire, dincolo de bariere, să ai curaj să
recunoşti şi să nu renunţi la ceea ce de fapt eşti.
Ceea ce ştiu eu este că iubirea
nu este îngrădită de nimeni, este liberă şi fiecare o îmbrăţişează în felul
lui. Unul suferă până la disperare, altul e plin de energie, vesel... Unul o
poartă în suflet, o ţine cât mai ascunsă de teama celor din jur, alţii sunt
deschişi şi ştiu să împărtăşească şi altora despre frumuseţea iubirii. Şi unii,
şi alţii au nevoie de „mai multă inimă în minte şi mai multă minte în inimă,
altfel, o iau razna şi inima şi mintea”
Am risipit iubire pentru că simt
acea neţărmurită iubire faţă de
propria-mi persoană, Numai atunci,
când am ajuns la concluzia că eu însămi merit a fi iubită, doar atunci, am putut
oferi iubire, necondiţionat, celor din jur. Numai că iubirea, ca toate
celelalte virtuţi trebuie stăpânită, menţinută în echilibru... Am fost un
exemplu, un model pentru discipolii mei... Şi cel ce modelează suflete trebuie
să aibă suflet şi pentru cel în durere, şi pentru cel în vindecare, şi pentru
cel în disperare... Iubirea este ca un izvor nesecat. Poţi merge în fiecare zi,
să bei apă, să-ţi potoleşti setea, dar odată ce ai gustat-o, nu o mai poţi
lăsa. Şi scrii cu majuscule acest cuvânt şi pe fiecare pas făcut spre izvor, cu
fiecare chip ce-ţi zâmbeşte, pentru fiecare dimineaţă însorită, pentru fiecare
faptă bună, pentru toate există mulţumire...
Prieten drag, nu am avut, în
viaţă, tot ce am cerut, dar am avut tot ce mi-a trebuit ca să-mi fie bine. Nu
vreau să mă chinui cu lucruri de prisos, sortite să rămână insolubile pe
Pământ, dar nici să mă înec în prisosul meu, să trăiesc doar pentru el...(EG)
Aş vrea să mă îndrept spre acele
fapte bune... Simt că sunt pe drumul cel bun...
EG:
Dincolo, peste ocean, e altfel...Atâtea minorităţi şi fiecare îşi
păstrează, din ce în ce mai puţin, specificul şi tradiţiile. Totul îţi inspiră
siguranţă şi precizie.
Te-ai simţit vreodată chiriaş în propria-ţi inimă?
EG: O altă lume care, de la
răsăritul ei şi până la apus, face parte dintr-un scenariu bine gândit şi construit cu migală şi precizie, iar omul are
impresia că se află în propriul univers şi toţi se mişcă şi acţionează în
numele său. Sunt companii specializate care se ocupă permanent în a oferi
surprize, în a organiza nunţi, botezuri, înmormântări, petreceri. Acestea
funcţionează perfect şi el trebuie să intre în acest joc al surprizelor, iar
emoţiile şi teama de reuşită le mută pe umerii celor care fac mereu acest
lucru, şi-l fac bine. Nimeni nu îl obligă să adere la aceste tipare, dar o
face, cu bucurie, şi se supune acestor reguli de conduită într-o societate
civilizată. Aici, se regăsesc farmecul şi armonia vieţii, când omul este prins,
de bună voie, în acest şir neîntrerupt de reguli şi şabloane bine experimentate
şi pe care le urmează neîncetat. Cât respect, câtă migală şi răbdare, cât calm
şi câtă grijă pentru fiecare! Este gustul dulce şi aromat al libertăţii. Este
farmecul unei societăţi care funcţionează cu oameni şi pentru ei. Da. Într-o asemenea lume, şi
bucuriile, şi suferinţele trebuie să ţi le cenzurezi, de teama de a nu ieşi din
cadrul impus de organizatori. În felul acesta, sufletul tău a devenit, pentru o
vreme, chiriaş în propria-ţi inimă.
EG (o întrebare pe care o așteptam): Dacă azi, ar fi ultima zi pe care ţi-e dat s-o trăieşti, ar fi o zi în
care ţi-ai face timp pentru ai tăi, să le spui ce nu le-ai spus până acum... Şi
dacă ar mai fi o zi, ai folosi-o numai pentru tine... Ce ai face în acea zi?
EG: Mi-aş descărca sufletul
împovărat de păcate; aş avea timp pentru un sărut sau o îmbrăţişare; aş mai
scrie un rând în cartea amintirilor şi poate că acela va fi şi ghid, şi
îndreptar pentru cei ce-l vor citi; aş mai avea răgaz, poate, să-mi revăd
prietenii; aş alerga prin grădina cu flori şi le-aş alege pe cele mai frumoase,
le-aş strânge într-un buchet, pe care să-l aşez la căpătâi, să-mi mângâie ultima
noapte; aş alerga pe cărările munţilor şi aş căuta izvoarele dătătoare de rău
şi le-aş seca; aş alerga, apoi, să smulg, din rădăcină, copacii, cu patimile
lor, care şi-au întins crengile vrajbei şi întunericului, şi peste toate aceste
locuri, aş presăra lacrimile mele, care să dea rod bogat şi curat pentru
urmaşi... M-aş ruga să vină pentru ai mei vremuri fără furtună, apoi, aş pune
strajă la porţile inimii lor, ca nimeni să nu îndrăznească să le fure
gândurile, şi aş lăsa în urmă vântul puternic, care n-ar reusi să le stingă
flacăra iubirii…
Dragi prieteni, am răspuns la
chemări, am răspuns la întrebările voastre...
Inimile noastre au cântat, ca o vioară măiastră, bucurii şi dureri, elanuri
şi sfâşieri, încercând să transforme lacrimile şi suferinţele, şi avânturile, în
eterne podoabe ale artei. Voi mi-aţi deschis porţile sufletelor, iar eu nu am
putut decât să ascult, să adun comoara gândurilor, a amintirilor şi să le
păstrez, cu pietate, în adâncul sufletului meu, zăvorâte ca într-o tainiţă
sfântă.
Vă mulţumesc pentru gândul vostru
bun.
Eli Gîlcescu
