Fiecare lume

Fiecare lume are un apus
 Anotimpuri veșnic călătoare
 Unde tu și eu tăcuți ne-am dus
 Ca o ploaie ce-a-nceput cu soare
 
 Pe alee gândurile trec
 Într-o fugă încă ne-ntreruptă
 Poate că este ceva defect
 Ce-o să se repare mâine, după...
 
 Nu mai treci, tăcerile tresar
 Liliacul vrea să înflorească
 A-nceput să curgă ploaia rar
 Și parfumul florilor să crească.
 
 Nici nu știu dacă ai fost odată
 Poate că de-ai fost mi s-a părut
 Peste amintiri ca o erată
 Ploaia jos să cad-a început
 
 Mi-s  dorințele  de tine ude
 Eu te port cu clipele mereu
 Numai zilele se sfarmă surde
 Cu tăceri în care sunt și eu.
 
 Mi-este gura de iubiri sărată
 Câte fete stând în brațe-au plâns
 Viața-i ca o mare zbuciumată
 Multe fac de veșnicii constrâns
 
 Soartă, lasă-mă te rog în pace
 Peste umeri nu mai fluiera
 Și lințoiul nopților desface
 Doar când luna ne va lumina
 
 Versuri am să scriu până-ntr-o seară
 Și apoi voi fi mereu absent
 Pași pierduți către o primăvară
 Unde plouă foarte consistent
 
 Freziile cu miresma dulce
 Amintirea ta vor legăna
 Umbra celei ce-a plecat să-și culce
 Capul ei pe umărul cuiva
 
 Vor rămâne pumnii de regrete
 Înflorirea verdelui  pelin
 Și tăcerea umbrei din perete
 Unde m-am ascuns și eu puțin.
 
 Peste noi trec păsări cântătoare
 Versurile care ne-au rămas
 În apusul scris cu disperare
 Umbre ce gonesc rupte din ceas.
  2012-03-24
  Ion Vanghele

Toate păsările albe

      

Toate păsările albe
Trec prin noi, cu vise oarbe,
Numai tu ai aţipit
Pe-o cutie de chibrit…

Noaptea, dorul se despoaie
De-ntuneric, în odaie,
Cântând cu glas şoptit,
Fum urcând în infinit.

De-oi rămâne fără glas,
Păsările am să las
Ca să zboare, să rămână
Cu inelele în mână.

Stele de vor picura,
De mine s-or îndura,
Sus, pe lună, să mă lase
Pe un pat de flori frumoase.

2012-03-15

Ion Vanghele

Îngerii cu aripi părăsite

Îngerii cu aripi părăsite
Îşi gonesc tăcerea în pereţi.
Au rămas, strâmbe şi obidite,
Lacrimile celor înţelepţi.

Plânsul tău cu sunet de vioară
M-a abandonat, seara, pe camp,
Pe un drum care, acum, coboară
În dorinţa unui astru tâmp.

Ne-am pierdut, uitaţi, prin interese,
Singurateci, umeziţi de ploi,
Lumea, universul ei şi-l, ţese
Şi-a uitat că mai suntem şi noi.

Te mai strig, în urmele de vis,
Care nopţile mi le perindă,
Sub un cer cu lună, snucis
Şi cu umbre goale în oglindă.

Doar parfumul tău mai îmblânzeşte
Drumul către vale, oboist,
Paradisul nu se mai găseşte,
Zace, între gânduri, zălogit.

Lasă-mă o clipă, să parcurg
Trupul tău de doruri şi ispită
Şi să rup în veşnicul amurg

Carnea ta de roze, risipită.

2012-03-23

Ion Vanghele

Se face primăvară

Se face primăvară când îţi scriu
În ghiocei rodesc miresme fine
Când nopţile ne sânger-a pustiu
Purtăm în ochi luciri diamantine.

De sub zăpezi ce se topesc în noi
Se-ntinde-un lac cu unde de iubire
Un şal de nuferi peste umeri goi
Şi foc din maci ce arde în privire.

Se face Dragobete când îţi scriu
Mătase-i gândul care te-nfăşoară
Foşnind pe-altarul sufletului viu -
Năvalnic jar peste amurg de ceară.

Când pasu-ţi umblă-n iarba sângerie
Şi te sărut pe tâmplele-ţi blajine
Înfloare-n trup vlăstar de iasomie
Parfum, şi dor, şi dragoste de tine…

2012-02-24

Ion Vanghele

Ion VANGHELE – Sărutul tău ca o mireasmă

Sărutul tău ca o mireasmă
De ghiocei şi-omăt târziu,
E dulcea nopţilor fantasmă,
Oaza de verde, din pustiu.

Când gurii tale, roabă-i sunt,
Secunda-mi uit în veşnicie.
Narcise plâng, în păr cărunt,
Viori de lut şi-o simfonie…

Prin umbre de tăceri pribeag,
Tu sorbi din tainice potire,
Pe buze, fragii-mi stau şirag
Şi se topesc printre safire.

2012-02-25

Atâtea vorbe s-au pierdut

Atâtea vorbe s-au pierdut
Şi încă ele se mai pierd,

Şi totuşi, vreau să te dezmierd
În jarul dulcelui sărut.

Atâtea flori, eu îţi ofer,
Nici tu nu ştii, nu poţi cuprinde,
Dar vânzătorul ce le vinde,
Le fură, parcă, din mister.

Poate, mai bine, doar noi doi
Să împărţim lucirea lunii,
Pe banca dintr-un colţ a lumii
Stele ce fulgeră în ploi

Tu, Eva vremii de apoi,
Prin viaţa mea, să treci felină
Apocalipsa de lumină
Cântând în paşii vechi şi noi.

2012-02-26

Ion Vanghele

Nu te mai chem

Nu am să te mai chem.

Cuvântul am să-l fac semn

Şi-am să mă plimb,

Tăcută-n lume,

Pe-aleea umbrelor de lemn,

Iar tu vei fi perena floare,

Beţia serilor ce vin,

Luceafărul care răsare

În umbra cerului senin.

N-am să-ţi mai strig tăcerea

Oglinda mută, tristă...

Tac atâţia nuferi, din durerea

Ce însângera adâncul lac.

Şi-am să-nfloresc, pe-a ta cărare,

În dimineţile de-argint,

Gingaşe flori de lăcrămioare

Şi-nmiresmate flori de mirt.

Ion Vanghele

Vino, iubito, la mine, spre seară

Vino, iubito, la mine, spre seară,
Să ne iubim pe frunza cea rară
Păunii trec, noaptea, ţipând ascuţit,
Ciobul de lună ne-a părăsit.

E gura fierbinte, îţi e gura rece,
Dorinţa din sânge nu vrea să mai plece.
Ne poartă pe valuri, ne aruncă din nori
Şi sângeră clipa în patul cu flori.

Vino, iubito, cu mine să stai.
Iubirea se duce ca floarea de mai.
Rămân doar tristeţi scuturate de vânt;
Şi eu, trubadurul, prin vreme, să cânt.

Ion Vanghele

Prea istovite, păsări merg

Prea istovite, păsările merg
Spre un etern sfârşit de săptămână,
Rămâne-n noi lucire de iceberg
Şi-un ochi curat şi spânzurat de lună.

Cuvintele mai sapă între noi
Cărări de umbre, încă mătăsoase,
Dar în fereastră plâng atâtea ploi,
Privind tristeţea clipelor rămase.

Tu care pleci, mereu, misterioasă,
O umbră de lumină ce s-a dus,
Te-nchizi, regal, în purpura de-acasă
Şi în amurgul unui vechi apus.

Doar eu rămân ca să îmi clatin frunza
Pe-aleea care cântă violet
Şi-n dorul clipei, îţi frământă bluza
Cu sărutări gingaşe de poet.

Trec visele mele

Trec visele mele şi bune, şi rele,
O pală de vânt, o ploaie de stele,
Iar îngerul meu, alb pe pernă adoarme,
Doar mie mi-e dor, de iubire mi-e foame.

Şi-aş vrea toată noaptea, să îţi sărut,
Fiinţa de stele şi umbra de lut,
Şi-n noaptea dorinţei fierbinte, să pier,
O stea care arde speranţele-n cer.

O rază ce-aprinde tăcute culori,
Şi-n freamăt, transformă parfumul de flori,
Să-l dăruie noaptea, cu buzele reci,
Când visul prin gânduri, uitat tu îl treci.

Un înger ce calcă prin somn, suspinând,
Gondola de raze, iubiri lunecând,
Şi trage pierdută în colţul stingher,
Să ardă tăcerea-ntr-un capăt de cer.

Ion Vanghele

Tu eşti frumoasă

Tu esti frumoasă, vorbele-mi sunt goale,
Şi uneori, sunt de neînţeles,
Când treci prin dorul meu, foşnind din poale,
Aş vrea s-o faci, de vrei, ceva  mai des.

Să ne-ntâlnim la marginile lumii,
Acolo, unde dornică, mă strigi,
Să ne iubim, arşi de văpaia lunii,
Privirea ta, săgeată, să o-nfigi.

Să-ţi murmur numai şoapte de iubire,
În legănarea nopţilor, scrânciob,
Răniţi de-aceeaşi dulce dăruire,
Ce face din noi doi, iubirea, orbi.

La pieptul meu să strâng podoaba fină,
A îngerului care s-a pierdut.
Şi-a ars în amândoi ca o lumină,
În viitorul, care-i azi trecut.

Ion Vanghele

Iubirea

Degeaba plânge, moartă, floarea,
Petale-n mine scuturând,
Şi-ncearcă visul cu uitarea,
Să-mi şteargă dorul fremătând.

Iubirea, încă, te mai cheamă,
Cu glasul dulce de copil,
Şi dimineaţa se destramă,
Arzând în cerul tău străin.

Deşi a fost înscrisă soarta,
În cerul tău, să fiu pe veci,
Ne bate firea cu năpasta,
Şi tu te pierzi, pe-alte poteci.

Rămâne-n urmă doar alintul,
Sărutul buzelor fierbinţi,
Şi luna, alb, vărsând argintul,
Cu noaptea rătăcind în sfinţi.

Ion Vanghele

Se frânge timpul şi îngenunchează

Se frânge timpul şi îngenunchează,
Cu aripile strânse, lângă piept,
Tu, îngere, în cerul meu, veghează
Tăcerea paşilor, care-i aştept.

Am tras zăvorul, noaptea curge beată,
Un şir de stele care se grăbesc,
Din dorurile mele, să mă scoată,
Cu taina ta, iubirea s-o umbresc.

Şi stau, acum, plângând, pe malul mării,
Sirena verde-n valuri dănţuieşte,
Şi inima, înger al disperării,
În noaptea ta, ca un Luceafăr, creşte.

Ion Vanghele

M-ai întrebat

M-ai întrebat, de ce-i marea sărată,
De lacrimile mele-i sărutată,
De dorul meu, cu aripile frânte,
Plângând, pe ţărm, tristeţi fără cuvinte.

M-ai întrebat, de ce este amară,
De dragostea pierdută într-o seară,
De îngerul, pe ţărm, care suspină,
Corabia, în port, din nou, să vină.

Şi trec, deasupra, pescăruşi tipând,
De spuma valurilor lăcrimând,
De dorul meu, albindu-se în cer,
Tristeţi ce vin, tristeţi ce-n mine pier…

Ion Vanghele

Sărut mâna, doamna mea!

Sărut mâna, doamna mea,
Mi-a fost dor de tine-aseară,
Dorul meu nu se compară,
Nici cu arderea de stea.
 
 Unii zic că dorul trece
 Și rămâne doar nimicul.
 Te iubesc în infinitul
 Care nu mai vrea să plece.
 
 Într-un univers de gânduri,
 Te păstrez în mine, doamnă,
 Pomii scuturați, de toamnă,
 Zac pe-aleea vieții, singuri.
 
 Te iubesc ca pe-o vioară,
 Cu emoții, nostalgie,
 Când scriu asta pe hârtie,
 Nu las sufletul să-mi moară.
 
 Ne-om vedea poate-n târziul
 Îngerilor care pleacă.
 Va rămâne ziua seacă,
 Plin de umbre, doar pustiul.
 
 Păsările se vor duce
 În amurgul lor, să doarmă.
Te iubesc, frumoasă doamnă,
Cu ochi mari, cu gura  dulce.

Ion Vanghele