Două naturi vii

Cu dulci săruturi mă aprinzi

Nu mă mai doare-a lumii rană.

În închisoarea iubirii unde m-ascunzi

Doar dragostea îmi este hrană!

Vasi

Să-i reaprinzi visul uitat,

De unii-n picioare călcat,

Să-i vindeci rănile ce-o dor,

Când i-au atins aripa-n,

Aduse-n dar de o bunică,

Un înger de femeie. Aş zbor,

Cu ce-i mai sfânt, cu sărutări,

Luate de prin tainice cămări,

Cu mirosuri vechi de lenvănţică pune,

Lângă icoană, al său nume…

Eli

Sunt o natură moartă, fostă femeie,

Dintr-un tablou atârnat pe-un perete

Într-o casă pustie şi fără cheie,

Bântuită de disperare şi regrete.

Pânza nu mă mai vrea, se destramă

Curând, va mai rămâne doar o ramă

Şi după-aceea o pată pe-un perete,

Printre multe alte amintiri desuete.

Vasi   

                 

Dar vorba ta-i de aur, ori ea nu contează?

Te preamăresc, femeie, presimt şi ce urmează...

Natura noastră-i vie şi noi tot mai aproape;

Vom ţese pânză nouă, albită peste ape...

Eli